Pe aceeași temă
Atunci când a fost recompensat, în 2013, cu trei premii importante pentru romanul său de debut, Cazul Meursault, contra-anchetă, Kamel Daoud era deja foarte cunoscut ca jurnalist, în Algeria, dar și în Franța. Din cauza pozițiilor sale prodemocratice și a criticilor aduse fundamentalismului musulman, un imam a lansat o fatwa împotriva lui. În 2014, când a venit în România, pentru traducerea romanului său, era impresionant să vezi cum un romancier este păzit de o semi-brigadă antitero.
Romanul său de debut avea o miză mare: își propunea și reușea admirabil să reia romanul Străinul de Camus din punctul de vedere al fratelui arabului ucis pe plaja toridă.
Al doilea roman al său, Zabor sau Psalmii, tradus de Cristina Ioana Radu la Ed. Polirom, cuprinde mărturisirea eroului Ismael, care își ia numele Zabor și are un destin cu totul aparte. Născut într-un sat aproape de deșert, în Algeria, este izgonit, împreună cu mama sa, de tatăl cel bogat, din vina celei de-a doua soții a acestuia. Acuzat pe nedrept că l-ar fi împins într-o fântână secată pe unul dintre frații lui vitregi, Abdel, deși acesta trăiește și e primul moștenitor al tatălui, Ismael devenit Zabor va crește alături de bunicul său patern și de mătușa sa nemăritată, Hadjer, pentru că mama îi moare când avea 2 ani.
În urma sacrificării unei oi de către tatăl său, când era copil, eroul rămâne cu o sensibilitate la vederea sângelui, care îi aduce mereu leșinul. În plus, are crize convulsive, corpul lui are o diformitate și vocea îi e nefirească, de ied. Dar în compensație cu destinul de fiu aproape renegat și de copil bolnav, Zabor primește două privilegii: pasiunea pentru citit (e primul și singurul din familia sa care învață să scrie și să citească) și un dar misterios de a prelungi viața celor în agonie dacă stă la căpătâiul lor și scrie despre ei. Din marginal, în sat, devine salvatorul familiilor în care există un muribund sau un bolnav pe care medicul nu-l poate vindeca.
Zabor este virgin la cei 27 de ani pe care îi are și nu mănâncă niciodată carne. Puritatea lui merge până acolo încât nu s-ar însura decât cu o femeie repudiată de soț, Djemila, care are doi copii și care e obligată să stea numai în casă ﹘ soarta tuturor femeilor repudiate de soț, pe care Zabor le numește femei „decapitate”. Dorind-o doar pe ea, pe care o vede rar și fugitiv la fereastră, Zabor vrea, de fapt, să o salveze.
Zabor nu poate părăsi satul, pentru că de îndată ce vrea să o facă, leșină, astfel că menirea lui e încă o dată precizată: aceea de a sluji comunității sale, chiar dacă se compară adesea cu solitarul Robinson Crusoe. Copil fiind, la școala coranică, își dă seama că trebuie să facă mai mult decât să învețe pe de rost și să recite versete. Descoperirea limbii franceze va fi o sărbătoare, după ce învățarea limbii arabe, în scris, i se pare, de asemenea, o minune.
Până în ziua în care e chemat să scrie la căpătâiul tatălui său. Atunci începe romanul. Ros de cancer, tatăl își calcă pe inimă și îi trimite pe frații vitregi ai lui Zabor să îl cheme pe acesta, ca să îi prelungească viața. Zabor se duce, dar pleacă de acolo destul de repede: frații lui vitregi și mai ales cel mare, Abdel, fac scandal, așa cum făceau mereu. Zabor știe că are la dispoziție doar trei zile pentru scris, ca să îl poată aduce înapoi pe sufletul care e pe cale să se ducă din lumea aceasta.
Romanul Zabor sau Psalmii este în primul rând povestea unei comunități care nu cunoaște nomadismul, eroul evocă triburi care nu și-au părăsit niciodată locul unde s-au născut și, prin urmare, sunt extrem de conservatoare. După Independență, spune el, nu au mai suferit de foame, dar electricitatea și mâncarea suficientă nu au schimbat mentalitățile. Femeile sunt tot oprimate, dependente total de bărbații din viața lor, de la tată și frați la soț, reduse la izolare perpetuă dacă soțul le repudiază. Neștiința de carte a celor în vârstă este alt flagel, pentru că ei sunt cei care le dirijează viața celor tineri, tineri care merg deja la școală, dar tatăl are drepturi nelimitate asupra copiilor săi.
Tatăl lui Zabor este întruchiparea autorității necondiționate, primitiv, resentimentar din cauza sărăciei extreme în care a crescut și dornic să se îmbogățească. Ajunge să posede mii de oi, le vinde, le sacrifică chiar el cu satisfacție, iar scena în care Zabor e copil și asistă la primul sacrificiu este antologică: „Sângele curgea și, odată cu el, banii și onoarea. Sunt sigur că animalul misterios și nobil behăia cu tristețe în spatele acestui decor, oferindu-și beregata ca să mă scape de autoritatea lui… Oaia divină își ridicase ochii de o blândețe sfâșietoare, lăsase deoparte nemurirea și se risipise în mii de animale...”.
Dacă Abdel va lua locul tatălui în comerțul și sacrificiul de oi, Zabor devine cărturarul. La școală, învață să scrie și să citească înaintea colegilor lui și vrea să citească avid tot ce îi iese în cale. Ceea ce nu e ușor, pentru că în sat nu prea există cărți. Încetul cu încetul, începe și să umple caiete cu descrierile a tot ce vede și aude, cărora le dă titluri de romane celebre din literatura universală. Fără să fie pe deplin conștient la început, Zabor intuiește că tot ceea ce au scris de-a lungul timpului, peste tot în lume, scriitorii formează o singură carte. Iar el contribuie la această mirifică, fabuloasă Carte.
Zabor doarme ziua, iar noaptea iese să se plimbe prin sat. La lumina felinarelor, casele au un aer ciudat, îi spun povești, ca și zonele cu eucalipți unde va merge, la un moment dat, să îngroape o parte din caietele scrise la căpătâiul muribunzilor, pentru că nu îi mai încap în cameră, dar și pentru că simte că acolo e locul lor, în pământul din care vine Viața și unde se întoarce.
Iubit doar de mătușa sa, Hajder, care poartă stigmatul de femeie nedorită de nimeni și căreia îi traduce filmele de la televizor, Zabor dialoghează uneori cu ceea ce el numește „câinele”, o voce din interiorul său, un fel de supra-eu. Singur și privit de comunitate cu neîncredere, Zabor știe, ca adult, că misiunea lui presupune sacrificiu de sine. Rememorând anii copilăriei și ai adolescenței, în care e chinuit de boală și respins de toți, Zabor are ocazia să zugrăvească chipul acestei comunități milenare ca unul care îi aparține, dar o și transcende.
Romanul lui Kamel Daoud este însă, mai presus de orice, o laudă imensă adusă literaturii, scrisului și cititului. Venind din partea cuiva care a fost singurul știutor de carte al familiei sale, născut și crescut într-o lume lipsită de cărți, elogiul său dă naștere la unele dintre cele mai frumoase pagini care s-au scris vreodată despre rolul scrisului și cititului în lume: dătător de sens vieții umane, vector principal al memoriei colective și personale, comoară revelată de frumuseți ale lumii și, în plus, armă de luptă împotriva morții: „Când eu uit, moartea își amintește”, „Toate religiile vorbesc despre o carte care ar fi fost însăși lumea sau ce se afla în spatele ei… Eu cred în inventarul și în superioritatea memoriei asupra morții. Lucrurile continuă să fie suspendate în spațiu și timp pentru că sunt inventariate într-o minte și o limbă le păstrează într‑un imediat permanent. E povestea unei întâlniri magice: prezentul (și universul lui) există pentru că un om își amintește de el”. Scriind împotriva morții și în slujba semenilor săi, Zabor vede literatura lumii ca pe un palimpsest la care își aduce și el contribuția: „Poate că limbajul nostru avea, în ochii dumnezeului dezertor, doar sensul unei singure fraze repetate fără încetare milenii la rând, recompuse la infinit”.
Confesiunea lui Zabor, eroul lui Kamel Daoud, este o pledoarie pentru cunoaștere cum rar s-a mai scris în zilele noastre. Născut într-o cultură milenară, dar având acces timpuriu la cultura modernă a Franței, naratorul (dincolo de care îl ghicim pe scriitorul însuși, revelat în interviuri) ne plimbă printre frumusețile și cruzimile acestei culturi străvechi și o întretaie în mod savant cu digresiuni despre religii și cărți sfinte. O lectură obligatorie și greu de uitat. //
KAMEL DAOUD
Zabor sau Psalmii
Traducere: Cristina Ioana Radu
Editura Polirom, 288 pagini, Iași, 2018
