Călător român în Spania lui Franco

Se cunosc relativ puține informații despre biografia sa, cert este că a avut o viață aventuroasă, care constituie și miezul cărților sale. În „Înghițitorul de vipere” descrie experiențele pe care le-a avut la Paris, căci încă din tinerețe Ion Dragomir a fost fascinat de universul parizian (ca atâția alți români interbelici) pe care și l-a imaginat (prea) idilic. Ajuns la Paris, viața avea să fie mult mai dură, Dragomir ajungând să înghită vipere pentru a face rost de bani pentru a trăi, până în momentul în care una l-a mușcat grav chiar după ce fusese înghițită de circarul amator, care a supraviețuit. Ulterior, Ion Dragomir a plecat din Paris la Barcelona, unde s-a îndrăgostit nebunește de o femeie care însă l-a trădat cu un ofițer rus¹, șoc ce l-a făcut să se înroleze în Legiunea Străină Spaniolă. Unde a întâlnit tot felul de personaje exotice, căci, în acele vremuri, cele două Legiuni Străine (franceză și spaniolă) nu solicitau prea multe informații despre biografiile voluntarilor.

Legiunea Străină Spaniolă a fost înființată în anul 1920, activând și acum în cadrul Armatei Regale Spaniole. Motivul pentru care a apărut a fost necesitatea guvernului spaniol de a lupta cu insurecția din Munții Atlas, după dezastruoasa înfrângere a spaniolilor la Anual (1921). Inițial, rebeliunea marocană a afectat numai protectoratul francez, dar apoi s-a extins și în partea spaniolă a Marocului. De altfel, generalul Francisco Franco avea să conducă această unitate de elită în reprimarea rebeliunii conduse de Abd el-Krim².  Reîntors în România, Ion Dragomir avea să fie angajat de redacția celui mai mare ziar al României interbelice, „Universul”, și în această calitate avea să fie trimis în Spania cuprinsă de războiul civil. Orientarea ziarului fiind de dreapta, este evident că Ion Dragomir a vizitat la un an de la izbucnirea războiului civil (declanșat la 19 iulie 1936) zona ocupată de rebeliunea naționalistă. El fusese ales pentru că știa bine Spania, pe a cărei limbă o vorbea (cu toate că la un moment dat mărturisea că uitase jumătate din spaniola pe care o știa). Pentru a ajunge în Spania naționalistă, care în 1937 nu era recunoscută de multe state, reporterul român a întreprins o lungă călătorie. A luat trenul din Gara de Nord, a ieșit din țară pe la Jimbolia, a traversat Iugoslavia și a ajuns la Trieste. A profitat de ocazie pentru a vizita Veneția. Ulterior, s-a îndreptat spre portul Genova, de unde plecau uriașe pacheboturi către coasta de est a Statelor Unite, transportând în principal emigranți europeni. Dragomir a rămas extaziat de cele văzute în Italia lui Mussolini, simpatiile lui politice fiind evidente. Dragomir a debarcat în Gibraltar, de unde a luat o navă mai mică spre portul spaniol Algercias, care jucase un rol extrem de important în vara lui 1936, fiind folosit pentru debarcarea Armatei Marocului în Spania (care avea cam 35.000 de militari experimentați), eveniment care a fost decisiv pentru implantarea solidă a naționaliștilor în metropolă³. Fractura care cuprinsese Spania s-a răsfrânt și asupra Armatei, corpul ofițeresc alăturându-se majoritar insurecției naționaliste, dar nu același lucru s-a întâmplat cu gradele inferioare și trupa.

Din Algercias, Dragomir s-a îndreptat spre Sevilla, care în 1937 era cel mai mare centru urban aflat sub controlul lui Franco⁴. Orașul era pavoazat cu chipul lui El Caudillo și cu lozinci naționaliste. Întregul tablou pe care îl prezintă publicului ziarului său este maniheist - tabăra naționalistă era fără cusur, demnă, nobilă, cavalerească, în timp ce toate păcatele cădeau pe tabăra republicană (rar desemnată astfel, ci mai degrabă marxistă, la fel cum și simpatizanții Republicii Spaniole îi considerau pe toți rebelii fasciști etc.). La Sevilla, Ion Dragomir s-a întâlnit cu un fost camarad din Legiunea Străină, care, în pofida simpatiilor sale anarhiste, ar fi fost lăsat în pace de autorități, doar supravegheat. Greu de spus dacă întâlnirea a fost pregătită de propaganda naționalistă, care totuși nu era atât de bine organizată precum cea stalinistă. În mod normal, în Spania lui Franco, locul unui anarhist era fie la închisoare, fie în cimitir. La Sevilla a avut o întrevedere de o oră cu generalul Gonzalo Queipo de Llano (1875-1951)⁵ care comandase frontul sudic, cucerise Sevilla și devenise guvernatorul militar al marelui oraș din Andaluzia. Scopul lui Dragomir era să ajungă la cartierul general al naționaliștilor și să obțină o întrevedere chiar cu Franco. Pentru a ajunge la Salamanca, a luat trenul, călătoria fiind teribilă, pe o caniculă sahariană (era iulie 1937), și care a durat 27 de ore. Naționaliștii reușiseră încă din 1936 să lege zonele controlate de ei din nord cu cele din sud printr-un culoar lat de câteva zeci de kilometri și care trecea chiar prin dreptul Madridului prin provincia Extremadura⁶. „Îmi plac nespus de mult străzile întortocheate ale Salamancăi, cu casele bătrâne de sute de ani. Pare că din toate tainele, bucuriile și durerile cari s-au zămislit și s-au stins între zidurile de piatră groasă, un suflu misterios dăinuiește încă, îmbălsămându-ți sufletul”, descrie el cu mult talent literar atmosfera orașului. S-a prezentat la Biroul de Propagandă al regimului, care l-a trimis spre a fi cazat într-un mic hotel, unde locuiau membri ai cămășilor negre fasciste trimise de Mussolini în Spania, în sprijinul naționaliștilor⁷. Serviciul fotografic al Biroului de Propagandă l-a lăsat să documenteze crimele republicanilor. Ambele tabere aveau grijă să imortalizeze atrocitățile comise de cealaltă parte, folosindu-le în războiul propagandistic și ideologic intens care avea loc în lume. La Salamanca a asistat la ceremoniile care marcau festiv și festivist un an de la izbucnirea Rebeliunii naționaliste⁸, redând inclusiv apariția lui Francisco Franco la balcon și defilarea diverselor facțiuni militare ale regimului (regulares, fala­giști, requetes, legionari etc.). Franco a fost mai refractar în a-i acorda o audiență ziaristului român, el nefiind oricum un mare orator sau ideolog, spre dezamăgirea lui Dragomir, care însă a fost dus să viziteze rămășițele fortăreței Alcazar, din Toldeo, care rezistase trei luni asediului forțelor republicane, până când a fost eliberată de Armata Naționalistă, unul dintre evenimentele fondatoare ale Spaniei franchiste. Amintește și de admirația pe care, chipurile, o aveau ofițerii naționaliști față de jertfa lui Moța și Marin de la Majadajonda, de pe frontul Madridului, din ianuarie 1937 (care se pare că nu a fost deloc atât de eroică precum au lasat legionarii să se creadă).  Încercarea de a părăsi Spania naționalistă, trecând frontiera în Franța, avea să eșueze, francezii, pe bună dreptate, nefiind de acord să-i lase să intre în Franța decât pe cei care trecuseră frontiera spaniolă din Franța, ceea ce nu era cazul cu reporterul român. Care, fiind strâmtorat financiar, a reușit să se îmbarce pe un cargou german, care se întorcea la Bremen, de unde a luat trenul până la Berlin. Și din Germania prezintă o imagine idilică a unui regim care ar fi pus ordine în țară, dar care peste doi ani avea să declanșeze un al doilea catastrofal război mondial.           

Ziaristul-călător și-a sfârșit relatarea, care a apărut în același an, în 1937⁹, subiectul fiind foarte fierbinte, cu mult umor. A traversat cu trenul Polonia în 24 de ore, ajungând direct în Bucovina (România și Polonia aveau graniță comună în perioada interbelică). „Privesc pe fereastra acceleratului pitoreștile și dragile noastre meleaguri. Ploua cu găleata. În marginea drumului de fier, pe o șosea, un car cu boi s-a împotmolit până la obezi. Țăranul bate vitele crunt, suduind amarnic. Un german, care privește scena, strâmbă din nas și mă întreabă ironic:

– Was ist das?...

Îi răspund și eu acru, amărât:

– Das ist eine Rumaenische Reichautobahn!... La urma urmei, ce pot să-i răspund?.”

Ion Dragomir și-ar fi trăit ultimii ani de viață la Câmpina, reușind să nu fie arestat de autoritățile comuniste. Anul morții sale nu este clar. Se pare că Ana Pauker (chiar dacă era în închisorile românești în perioada războiului civil spaniol, dar ajunsă în conducerea Kominternului după 1940¹⁰) îi remarcase reportajele pro-naționaliste din Universul și ar fi vrut să se răzbune.

1. probabil albgardist, care a reușit să fugă din Rusia după pierderea războiului civil, în cadrul unui mare exod al susținătorilor taberelor anticomuniste de după 1922.

2. care a fost prins până la urmă de francezi și deportat în insula Reunion, de unde avea să evadeze, murind în Egipt.

3. Până în 1936, Spania își pierduse aproape toate coloniile pe care le avusese în lume, chiar dacă la un moment dat deținuse cel mai vast imperiu colonial din istorie. În 1936, mai avea doar Marocul spaniol și Guineea Ecuatorială.

4. În Madrid, Valencia și Barcelona, rebeliunea militară fusese înăbușită cu mari pierderi de ambele părți, luptele fiind înverșunate si extrem de violente.  

5. Care având gura prea slobodă, cucerirea Sevillei i-a afectat orgoliul, a ajuns în  conflict și cu Franco, care l-a exilat la Roma.

6. Unde represiunea franchistă a fost foarte dură, 14.000 de oameni fiind uciși, spre deosebire de cea republicană, care ar fi comis „numai” 1.600 de asasinate, de vină fiind și înaintarea rapidă a forțelor naționaliste.

7. Nici germanii (Misiunea Condor) și nici sovieticii (mai ales specialiști în represiune politică și asasinat) nu i-au întrecut în număr pe italieni.

8. Care se desemnau cu termenul Nationales și nu Nationalistas.

9. Viu din Spania, Editura Ziarului Universul.

10. Vezi articolulul https://moldova.europalibera.org/a/ana-pauker-o-pasionaria-a-comunismului-rom%C3%A2nesc/31282489.html