Calvarul deportării

Fenomenul deportării avea vechime în spaţiul rusesc, el fiind preluat de către bolşevici de la autorităţile ţariste, chiar dacă multiplicat la o scară nemaîntâlnită. După cum menţiona Orlando Figes în Dansul Nataşei. O istorie culturală a Rusiei, decembriştii aveau dreptul să plece în exilul aparent definitiv din Siberia cu soţia, care trebuia să accepte soarta dură a soţului şi pierderea privilegiilor nobiliare. Însă măcar decembriştii din anii 1820 aveau o vină clară: complotaseră împotriva ţarului Nicolae I, în timp ce milioanele de deportaţi sovietici aveau doar vina de a nu se potrivi în matricea comunistă, având fie o naţionalitate care nu convenea Moscovei, fie fiind încadraţi într-o stare socială duşmănoasă în concepţia paranoidală comunistă. „Aceste migraţii forţate răspund cerinţelor a două logici. Prima este aceea a terorii şi profilaxiei; ea vizează elemente socialmete periculoase, grupurile naţionale presupuse a deveni coloana a cincea în caz de război, popoare care trebuie pedepsite şi elitele naţiunilor alogene sau de pe teritoriile anexate de URSS: aceste grupe de populaţie nu sunt considerate suficient de periculoase pentru a fi exterminate, dar sunt destul de nocive pentru a fi îndepărtate de zonele vitale pentru putere“, scrie Stéphane Courtois în Dicționarul comunismului.

Cea de a doua logică a fost cea de a popula uriaşele spaţii inospitaliere sau chiar ostile vieţii din partea asiatică a URSS, folosindu-se forţa de muncă dispensabilă în condiţii grele, în care populaţia nu s-ar fi mutat de bună voie. Frecvenţa la care s-a recurs în timpul lui Stalin la această practică este incredibilă: au avut loc nu mai puţin de 130 de operaţiuni, afectând aproximativ 14, 5 milioane de oameni.

Esenţa romanului Capătului drumului, scris de prozatoarea de origine basarabeană Liliana Corobca, este de fapt mărturia unei străbunici regăsite dintr-un sat din Basarabia, oferită unei strănepoate iniţial sceptice, şi are drept punct esenţial de plecare operaţiunea NKVD de deportare a românilor basarabeni şi bucovineni din noaptea de 12-13 iunie 1941, chiar în ajunul atacării URSS de către forţele aliate germano-române. Dacă basarabenii cunoşteau în mare măsură metodele ruseşti, cei mai în vârstă cunoscând şi limba rusă, în schimb, pentru românii bucovineni, care trăiseră mai bine de două secole în cadrul graniţelor sigure ale Imperiului Austriac, şocul a fost imens. Pe lângă diversele categorii sociale potenţial contrarevoluţionare, în sensul terminologiei oficiale sovietice (precum foşti membri ai PNL, PNŢ, PNC, legionari, foşti albgardişti ruşi, mari proprietari de imobile, jandarmi, primari sub administraţia Regatului Român), sovieticii au avut în vedere şi deportarea culacilor, adică a oamenilor avuţi din mediul rural. A celor mai harnici şi întreprinzători ţărani, care în Bucovina nu erau deloc puţini. „Operaţia trebuia înfăptuită timp de 24 de ore şi începută odată cu răsăritul soarelui“, după cum scrie Igor Caşu în Duşmanul de clasă. Represiuni politice, violenţă şi rezistenţă în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956. Conform unui raport al vicecomisarului pentru Securitatea Statului sovietic, erau vizate aproximativ 32.000 de persoane din totalitatea teritoriului furat de sovietici în iunie 1940 (Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa), dintre acestea 6.250 urmând a fi arestate separat (capii de familie), iar 26.173 – membrii de familie - deportate în aşezări speciale în Siberia şi Kazahstan. Pentru transportul deportaţilor, NKVD alocase din timp nu mai puţin de 1.315 vagoane garate pe cuprinsul Basarabiei şi Bucovinei de Nord, în anumite puncte, pentru a acoperi o rază mai vastă (mai multe localităţi). După cum menţionează şi Liliana Corobca, familiile au fost triate, bărbaţii în putere fiind separaţi de familiile lor, trimişi în lagărele din Gulag. Să nu uităm că nici bucovineanca Aniţa Nandriş-Cudla nu avea să-şi mai revadă vreodată soţul, care a murit într-un astfel de lagăr de muncă. Condiţiile de viaţă din Gulag s-au înrăutăţit imediat dupa 22 iunie 1941.

În romanul Lilianei Corobca nu se pot regăsi nostalgia, romantismul, sindromul Stockholm sau feminismul prezent în cartea scriitoarei ruse Guzel Iahina (Zuleiha deschide ochii) în care se redă deportarea bunicii sale tătăroaice. Aceasta poate şi pentru că familia tradiţională bucovineană sau basarabeană nu era dominată într-o asemenea manieră autocratică de soţ, soţia fiind implicată în bunul mers al gospodăriei, nefiind tratată în mod general drept o sclavă, după cum descrie scriitoarea rusă de origine tătărească, ci mai degrabă drept o egală. Deportarea la Corobca este dramatică, cutremurătoare, schimbă radical cursul întregii vieţi familiale, distruge familiile (şi pentru că bărbaţii dispar în Gualg), exact cum a avut loc. Deportarea ucide.

Autoarea redă cu maximă precizie coordonatele standard ale calvarului mersului cu trenul de vite timp de săptămâni întregi (convoiul cu bucovineni ar fi avut nevoie de trei săptămâni şi jumătate pentru a ajunge la destinaţie). Deportaţii sufereau de foame, de sete, dându-li-se de mâncare celebrul hering sărat pentru a-i chinui suplimentar. Rata mortalităţii era mare, căci printre deportaţi se aflau copii mici şi bătrâni, foarte afectaţi de condiţiile teribile de transport şi suprapopulare, chiar dacă se încerca uneori păcălirea rigurozităţii pazei militare. „Pâinea morţilor o mâncam noi, copiii, până erau ei aruncaţi afară şi şterşi de pe listă. Morţii se prefăceau bolnavi, stăteau sprijiniţi cu privirea în jos de pereţii vagonului şi primeam pâine sau altă hrană de la ei. Asta până nu începeau să se descompună, până nu puţeau în aşa hal, că ne stătea nouă bucăţica ceea de pâine în gât.“

Cum o atestă şi alte mărturii, conta enorm credinţa care întărea sufletul ce se încăpăţâna să lupte şi să forţeze trupul să reziste. Cei care cădeau în disperare nu mai aveau şanse de supravieţuire. De altfel, cartea este înţesată cu minunate rugăciuni menite a alina disperarea (care ne-ar prinde bine şi nouă în multe momente). „Deznădejdea te slăbeşte. Disperaţii se îmbolnăveau primii. Noi, cei cu credinţa tare şi cu rugăciunile multe, ne ţineam cel mai bine. Marea bucurie a diavolului, iată ce e deznădejdea, putere satanicească, gând otrăvit, suflare drăcească (...) Un om curat la inimă şi cu credinţă în Dumnezeu nu este disperat, nu trebuie să dispere niciodată. Speranţa că Dumnezeu îi poartă de grijă chiar şi în cele mai grele momente nu-l părăseşte. Iar dacă îţi este greu, este pentru că Dumnezeu îţi pune credinţa la încercare.“ Şi Corobca dezvoltă o adevărată filosofie a suferinţei, tematică ce se poate regăsi în toate mărturiile deportaţilor sau deţinuţilor din Gulag. „N-am băgat de seamă cum au murit aşa de mulţi. Moartea era aşa de uşoară, ca o înţepătură de ţânţar. Prin atâtea chinuri trecuserăm, încât ce mai înseamnă moartea, dacă nu liniştea mult dorită, încetarea spaimelor şi a durerilor?“ Tragic era şi faptul că gardienii nu aveau nici timp şi nici chef să îngroape morţii la marginea căii-ferate, aruncându-i pur şi simplu în plină natură rusă. Aveau grijă să evite această practică macabră atunci când se aflau în apropierea rarelor sate sau oraşe, de pe linia Transsiberianului. De aceea nu vom avea niciodată o cifră exactă cu cei morţi în cadrul deportărilor staliniste.

Calvarul deportaţilor nu se încheia nici de departe odată cu debarcarea supravieţuitorilor. De cele mai multe ori erau lăsaţi în plin câmp, să se descurce cum puteau, cu ce aveau, alteori erau afectaţi kolhozurilor. Cert este că venirea iernii era un şoc, resimţit din plin de toţi deportaţii care nu erau obişnuiţi cu o climă atât de aspră. Şi ucigaşă. Grupul de bucovineni supravieţuitori a fost repartizat la un kolhoz din Kazahstan. Cum războiul începuse, iar România era aliata Germaniei, românii au fost trataţi rău, principala problemă generală fiind aceeaşi ca şi în tren: foamea. Care nu putea fi alungată cu câteva sute de grame de porumb sau grâu (300 de grame pentru cei care munceau şi 150 de grame pentru copii şi bătrâni, practic raţii infime, asemănătoare celor din Gulag), căci organismul are nevoie de vitamine şi grăsimi. „De foame, oamenii îşi mâncau şi opincile din piele de porc sau vită cu care veniseră de acasă. Însă cel mai rău era de fumători, care, pentru o ţigară de mahorcă, dădeau porţia de cereale. Aceştia au murit primii (...) Dar nu voi uita primul an de surghiun, cel mai crunt an de foamete, când tot ce doream era să mănânc pe săturate. Noaptea, mă visam ţinând în mâini un cartof aburind (...) Umblam după coji de cartofi, pe la ferma porcilor, pe la cantina kolhozului, scurmam prin grămezile de gunoaie în căutare de vreun rest de ceva cât de cât comestibil.“ Deportaţii încercau să-şi mai îmbogăţească meniul fad, subtilizând de pe câmp spice, cartofi îngheţaţi, expunându-se represiunii sovietice, pentru că era interzis prin lege a se fura din proprietatea sovietică. Codul Penal sovietic era foarte dur în această privinţă, cei prinşi riscând ani grei de Gulag. Greu le-a fost supravieţuitorilor să se întoarcă la locurile lor natale, chiar şi după moartea lui Stalin. Unele sate se aflau în imediata apropiere a noii graniţe (chiar dacă era vorba de una între state comuniste - paranoia comunistă ţine la loc de cinste conceptul sacrosanct de graniţă de stat) dintre URSS şi RP Română. În plus, foştii deportaţi erau aproape non-persoane, căci trecutul îi urmărea ca o umbră. Ei erau urmăriţi de organele de partid şi de cele represive, le era reamintit direct sau voalat că ştiau foarte bine drumul Siberiei şi, dacă aveau nemulţumiri, puteau lua foarte bine drumul înapoi. Abia după 1990 s-au primit documentele de reabilitare care dovedeau că fuseseră deportaţi fără să aibă vreo vină. Ce folos?

Spre finalul volumului, vocea narativă a deportatei devine critică la adresa prezentului. „Când mă uit la copiii de azi, bieţii, cine să-i apropie de Domnul? Şi unde? Deschizi televizorul - de dimineaţa până seara numai antihrişti ţipând şi sărind în sus. Ce televizor, ce şcoală... Da, toate formele diavolului peste tot râd şi se zghihuie cu coada îmbârligată. Citesc azi copiii multe cărţi vătămătoare, dar cartea sfântă, izvorul adevărurilor dumnezeieşti, atât de trebuitoare pentru îndrumarea vieţii noastre, nici n-o au, nici n-o citesc...“ De aceea, o scurtă traversare a Rusiei în bou-vagoane nu ar fi o idee rea. Măcar pentru două săptămâni. Cartea Lilianei Corobca readuce în atenţia noastră o problematică ce a căzut în uitare şi are meritul de a oferi şi cititorului mai tânăr o frescă a unor vremuri pe care nu trebuie să le uităm, dacă nu vrem să le repetăm.