Când avem o „Rezervație de Îngeri”

Corina Suteu | 31.05.2022

A nu citi conduce, încet, dar sigur, la a nu mai înțelege care este rolul umanismului și, prin extensie, al artei în dezvoltarea spirituală și umană a unei persoane și a societății, în ansamblul său.

Pe aceeași temă

Americanul pe care l-am întâlnit la București nu demult mi-a spus simplu: eu nu citesc. Se referea la literatură. Conversația nu era despre lectură, ci despre situații de viață, eu menționasem un autor și replica lui mi s-a părut semnificativă. Nu a spus-o cu mândrie, dar nici cu vreun sens de eventuală remușcare. Ca orice american, a formulat-o direct și constatativ.

Omul face lucruri importante și are o vastă experiență de viață și de muncă. Dar afirmația lui mi-a amintit de acel moment în care, fiind la Dijon, am mers cu prietenul meu Philippe (profesor universitar) la filmul „Lost in translation”. La ieșire, el a exclamat: „Hmm, ea e studentă la filozofie, pasămite, dar, în tot filmul, nu deschide o carte…”. Atunci am râs amândoi, nu ni se părea nimic premonitoriu, era doar ceva anecdotic.

 

Trăind, din copilărie, într-o casă plină de cărți, am crezut întotdeauna că lumea, toată lumea, citește. Mă înșelam. Astăzi știu că nu este așa și mă întreb: cărțile și cititul lor la ce ne mai folosesc în epoca lui TikTok, invadați fiind de social-media, canale de știri și preocupări pentru a fi, măcar cât de cât și pentru cât de puțin timp, „celebri” și de a fi, ori măcar a părea că suntem, „plini de bani”?! Cum ai putea convinge natural pe cineva din tânăra generație, care trăiește în realitatea descrisă, că cititul este o reală, imensă „achiziție”? E suficient, oare, să vezi că Bill Gates pleacă în fiecare călătorie cu o sacoșă de cărți? Mă îndoiesc.

Acest „eu nu citesc” mi se pare definitoriu pentru o stare de spirit. Nu e vorba doar despre un fapt individual, este vorba despre o cultură socială colectivă, una în care a citi (literatură, filozofie, critică…) devine irelevant, nenecesar. E oglinda perfectă a lumii noi, în care ne aflăm.

În realitatea care s-a profilat, cititul nu mai are valoare pertinentă social, decât pentru cercuri din ce în ce mai restrânse și mai minoritare. Or, această minoritate nu are cum să se mai facă auzită din masa necititorilor, cea care acaparează faraonic mediile sociale și se legitimează construind comunități virtuale tentaculare și, în general, autosuficiente.

A nu citi conduce, încet, dar sigur, la a nu mai înțelege care este rolul umanismului și, prin extensie, al artei în dezvoltarea spirituală și umană a unei persoane și a societății, în ansamblul său. A nu citi este echivalent cu a fi publicul captiv ideal pentru  gândirea unilaterală, ideologică sau pentru arta de divertisment, care te seduce, fără să te solicite, dimpotrivă, întărind ceea ce ești convins că știi, oglindind rețete comportamentale care te sedentarizează, spiritual și uman. 

Recent, vedeam declarațiile unui psiholog care observa că filmele de la Hollywood, ca și serialele de consum, au adus un mare deserviciu relațiilor de atașament, deoarece le simplifică și le deformează, le transformă în ceva mecanic și predeterminat. Cine nu are articularea intelectuală necesară, care să îl ajute să facă diferența între realitatea vieții și scenarizarea ei, ca reprezentare simplistă, de entertainment, e o victimă sigură. O victimă, fie a faptului că are impresia că în viață trebuie să fie ca pe ecran, fie, la fel de problematic, imaginân­du‑și o viață himerică și detașându‑se în acest fel de cea reală. 

Ca artă fondatoare, literatura ar putea juca un rol de mediator în acest teribil de alienant joc de-a lumea virtuală, de lume „de-a gata”. Prin cuvânt, ea chestionează gândirea realității în profunzime și produce oglindirea critică  acesteia, nu prin rețete propagandistice, ci prin angajarea dialogului interior, prin manifestarea îndoielii creative, atât de necesară societăților evoluate și emancipate spiritual. Literatura bună este o arhitectură de întrebări, scrie Eugen Ionesco. Narațiunile literaturii universale nu sunt liniare și teziste, ci complexe și neuniforme, ca viața însăși. Avem mare nevoie de ele!

În răvășitor de actualul său roman „Minunata lume nouă”, Aldoux Huxley pune în gura Controlorului o explicație adresată personajului central al cărții, care tocmai descoperise piesele lui Shakespeare, interzise în realitatea „lumii noi”. „…Othello e bună, e mai bună decât filmele alea senzoriale” (spune Sălbaticul). „Bineînțeles, conveni Controlorul. Dar acesta este prețul pe care trebuie să îl plătim pentru stabilitate. Trebuie să alegi între fericire și ceea ce, pe vremuri, oamenii numeau «artă superioară». Pe aceasta, noi am sacrificat-o. Am înlocuit-o cu filmele senzoriale și orga de parfumuri”.

 

Iar în bestsellerul său din 1987, „Criza spiritului american”, Allan Bloom sintetizează îngrijorări despre deriva morală și ideologică a universității americane, datorate, printre altele, unei relativizări și simplificări teziste a marii literaturi. Concluzia cărții sale este că importantele scrieri clasice trebuie să redevină ancorele curriculei de învățământ pentru studiile umaniste/liberale. Ele trebuie citite, însă, în virtutea valorii lor intrinseci, nu supuse unor interpretări teziste și ideologice. Cartea lui Bloom a lansat ample dezbateri la publicare, dar nu a schimbat anatomia cursurilor universitare, dimpotrivă, pe alocuri s-au radicalizat tendințele evocate de autor. Și se vede asta cu tot mai mare claritate în ceea ce se petrece azi în universitățile din Statele Unite. Or, generația formată atunci este generația care conduce, în prezent, planeta.

Dacă ne uităm în jurul nostru, înțelegem că un „eu nu citesc” se traduce în: o galopantă degradare a modului de exprimare scrisă și vorbită la toate categoriile de vârstă și o simplificare adânc banalizată a felului în care purtăm dialogurile, chiar și pe cele mai personale; o proliferare a legitimării vulgarizării limbajului, fiindcă o asemenea vulgarizare elimină total nuanțele, operează în tușe directe, groase, în sentințe; o proliferare, prin contrast, a folosirii „limbii de lemn”, o perfectă ascunzătoare pentru lipsa de conținut a mesajului. În fine, o înțelegere tot mai fragmentară și mai radicalizată a istoriei, o tendință către autoreferențialitate și judecăți predeterminate, o adâncire a formelor de atomizare socială și de stare de conflict. 

Să vină toate astea de la faptul că nu se mai citește literatură? E o întrebare legitimă. Cu siguranță că nu (doar) aceasta e cauza. Cititul literaturii ar putea fi, însă, o soluție. Poate că „România educată” ar deveni o realitate, iar  procentul tot mai mare de analfabeți funcționali din România s-ar reduce. Poate chiar și plagiatul doctoratelor ar încetini. Și s-ar înțelege mai bine, și de la nivelul cetățeanului de rând, de ce este important să achiziționăm și să protejăm manuscrisele lui Eliade. 

Se apropie Bookfest, de aceea, reacția la conversația cu americanul mi-a părut mai urgentă decât altele. Ea m-a trimis cu gândul la două reprezentări ale iubirii de lectură.

 

Prima, cea a camerei lui Emil Brumaru, care a dormit până la sfârșitul vieții înconjurat de cărți - o cărare îngustă ducea până la salteaua unde el dormea, în interiorul acestui cuib al literaturii. Felix Aftene a conservat, la Iași, acest spațiu, transformându-l într-o minunată instalație vizuală, la Casa Muzeelor, numită „Camera cu Îngeri” (iubitorii de Brumaru vor ști de ce).

A doua, împrumutată din romanul Iuliei Motoc, „Maria și Machiavelli”, în care autoarea pune în oglindă grotescul superficial al societății de azi prin faptul că sora parvenită a personajului principal comandă unui student să compună o falsă bibliotecă, un decor, de ale cărei cărți nu se atinge nimeni. Ce ar mai fi de adăugat?!

Tot ce auzim în ultima vreme este că va veni o criză mondială gravă, că, de fapt, nu știm ce va veni, că suntem într-o profundă și definitivă schimbare a lumii…

Tot ce simțim în jurul nostru este că s-a redeschis și repornit motorul agitației generale, că ne reconectăm, deocamdată destul de angoasați, la vechile obiceiuri sociale și profesionale. Sentimentul dominant - cel puțin în cercurile pe care le frecventez - este, însă, unul de insecuritate și de oboseală. 

Vreau să cred că, indiferent de toate acestea, versiunea de viață a lui Emil Brumaru e cea care va rezista. Fiindcă e hrănită și protejată de literatură. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22