Când e clar că Godot nu mai vine

Serenela Ghiteanu | 05.03.2019

Să ne pregătim, aşadar, cu toţii! Priviţi în jur: nu vi se pare că oricând, până în ultima clipă, viaţa, în neaşteptatul ei, ne poate cere să dăm bătălia? Iar în ultima clipă, în mod sigur?

Pe aceeași temă

Figura filozofului nu s-a bucurat de faimă în istoria omenirii decât postum. Cel a cărui menire este (doar?) să gândească nu a inspirat prea multă simpatie, cu atât mai mult, cu cât limbajul lui era abstract. Cu ce drept îţi spune acest ins cum trebuie să trăieşti, care e sensul vieţii tale? Afli aceste lucruri de la preot. Sau de la televizor. În sec. XX, laicizat, a apărut câte un filozof care a fost urcat pe piedestal (ca Sartre), dar mai ales au apărut dictatorii de extremă-dreapta şi stânga, care au deţinut adevărul absolut. Ce ar putea să mai facă filozoful acum?

Filozoful contemporan ar putea locui într-o bibliotecă în care se găsesc cărţi de filozofie şi în egală măsură de ştiinţă şi teologie, de istorie şi de literatură. O încăpere cu ferestrele deschise (la propriu) spre Cetate, unde filozoful trebuie să iasă din când în când, în piaţa publică, să se alăture unei părţi a societăţii. Ar putea vorbi public, chiar dacă nu mai e lider şi nu mai are soluţii. Ar putea să formuleze întrebări esenţiale despre condiţia umană şi să amintească episoade semnificative din trecutul omenirii, episoade care au relevanţă pentru prezent. Ar putea să ne ajute să nu uităm să gândim. Şi, pentru că nimeni nu mai e dispus să asculte sau să citească un discurs sobru şi sec, ar fi util ca filozoful să facă apel la pilde oferite de cultura universală.

E ceea ce face Gabriel Liiceanu, care a publicat recent volumul Aşteptând o altă omenire. Greu de catalogat ce fel de carte avem în faţă: un eseu elaborat? O Istorie originală a condiţiei umane? Un exerciţiu subtil de retorică care, prin pesimism accentuat, speră să declanşeze energii pozitive? Autorul însuşi îşi numeşte cartea „Îndreptarul bunului muritor“. Un fel de manual, deci. Dar un manual îţi dă indicaţii clare despre ceea ce trebuie să înveţi fără să conteşti şi se adresează tuturor. Or, cartea lui G. Liiceanu tocmai asta nu face. Nu dă lecţii şi are un public restricţionat. Aşteptând o altă omenire e o meditaţie subiectivă despre Răul din om, încercând să înţeleagă dacă suita de maleficităţi umane din Istorie - infinit mai numeroase decât momentele de Har - poate avea un final sau vom rămâne, ca specie, în paradigma actuală.

Ca epigraf, un citat din omul de ştiinţă Konrad Lorenz pare un clin d’œil la teoria lui Cioran despre „Demiurgul cel rău“: „Dacă ar trebui să-l consider pe om imaginea definitivă a lui Dumnezeu, m-aş îndoi de Dumnezeu“. Cioran va fi, de altfel, evocat în text, ca şi filozoful său preferat, Nietzsche. Ceea ce nu înseamnă că textul este iconoclast. Deşi privilegiază aspectele negative ale fiinţei umane, nu vom găsi în această carte sentinţe, ci doar o sumedenie de întrebări neliniştite.

Cum este posibil Răul făcut de om semenului său, Rău adesea atroce, uneori gratuit? Aceasta e întrebarea obsedantă de la care pleacă G. Liiceanu. El ne poartă savant, dar accesibil, prin câteva teorii ştiinţifice, prin câteva texte faimoase de filozofie clasică sau biblice, prin câteva episoade antologice de literatură, care problematizează condiţia umană în mod „incorect politic“, departe de dezbateri politicoase şi sforăitoare.

Capitolul despre „mirosul şobolanilor“ şi „extazul gâştelor“, în viziunea lui Konrad Lorenz, sau proiecţia umană a „Revoluţiei Ştiinţi­fice“, teoretizată de Yuval Noah Harari, în care lumea va fi condusă de superoameni nemuritori îl face pe cititor să treacă, pe rând, de la încântare la zâmbet amar şi la stupoare.Oame­nii, spre deosebire de animale, sunt dotaţi cu capacitatea de a urî, de a-şi urî semenul şi ne aducem aminte de paginile din eseul Despre ură, în care G. Liiceanu scria despre instrumentalizarea urii în lupta de clasă din sec. XX, care a dus la carnagii şi gulaguri. Libertatea nu este dorită de toţi oamenii, pentru că e greu de asumat şi trebuie păzită în permanenţă. Majoritatea umanităţii ar fi încântată să fie „protejată“, nu să i se ofere acest dar pretenţios, până la urmă, care e libertatea.

Creştinismul ca mijloc de mântuire a omului s-a dovedit a fixa mult prea sus standardul spiritual de atins şi, în zilele noastre, el este mai degrabă apanajul unor aleşi (sau e instrumentalizat de numeroşi impostori). Prinţul Mîşkin şi Alioşa Karamazov apar în cartea lui G. Liiceanu ca eroi într-o dizertaţie inspirată despre frumuseţea (interioară...) care, totuşi, nu poate salva Lumea. Cât despre credinţă, ea este ceva foarte intim şi inefabil: „Când credem, credem nebulos şi flu. Sau credem profesionist şi năprasnic, cu dogma în gură şi cu afurisenia la îndemână“.

Mitul Progresului este savuros demontat, apoi, prin comparaţia dintre psihanalistul Freud şi romanticii francezi şi englezi, mai precis, dintre capacitatea de a-ţi asuma pulsiunile şi capriciile, vârtejul interior, iraţional prin definiţie, al celor din urmă şi falsa pudoare şi ipocrizia mic-burgheză de la finele sec. XIX.

Partea a doua a cărţii este mai dinamică pentru că autorul se apleacă asupra unor tipologii şi fenomene care sunt foarte actuale şi care ne-au virusat destinele în ultimii 70 de ani. O chestiune deja transgeneraţională. Revenind la subiectul din volumul Dragul meu turnător, G. Liiceanu face o incursiune în evoluţia delatorului (de la „sicofantul“ care îi divulga, în Attica, pe hoţii de smochine) şi a efectelor devastatoare ale acestuia în societăţile moderne.

„Pierderea încrederii în fiinţa comunităţii“, „despărţirea de seamăn“, „complicitatea între turnător şi instanţa represivă“ sunt doar trei formule memorabile dintr-o analiză a „abjecţiei în spaţiul public“, care i se pare autorului extrem de periculoasă în zilele noastre pentru că nu e doar un spectacol repugnant şi nedrept, maculând personalităţi care se pun în slujba binelui public, dar - mult mai grav - are consecinţe în menţinerea - sau nu - a unui regim democratic.

Omenirea a făcut pasul de la „vinderea sufletului“ la „vinderea conştiinţei“, prilej pentru G. Liiceanu de a preciza care a fost traseul noilor „mercenari de conştiinţă“, în sec. XX, felul în care Logosul a fost decredibilizat şi instrumentalizat: „Într-o lume în care deposedarea de cuvânt se instituie, prin deturnarea sensului, ca infracţiune lingvistică, nu se mai poate întemeia nimic. Lumea se năruie. Limbajul trebuie reinventat“. Cuvinte ca „libertate“, „democraţie“, „adevăr“, „dreptate“, „cinste“ sunt contrafăcute uneori diabolic în zilele noastre.

Volumul se încheie cu capitolul Valiza lui N. Steinhardt, care spune o poveste adevărată despre demnitate, frică şi curaj, pe care cei care au citit Jurnalul fericirii o ştiu deja, dar care, repovestită de G. Liiceanu şi plasată în textul Aşteptând o altă omenire, dobândeşte valoarea unui fragment dostoievskian. Nu avem vreun happy-end, ci o provocare: „Poate că asta e partitura spiritului şi poate că asta te învaţă un maestru spiritual: cum să atingi acel grad de spiritualizare a cărnii care să te facă să câştigi în disputa cu cel mai teribil instinct: instinctul fricii. Să ne pregătim, aşadar, cu toţii! Priviţi în jur: nu vi se pare că oricând, până în ultima clipă, viaţa, în neaşteptatul ei, ne poate cere să dăm bătălia? Iar în ultima clipă, în mod sigur?“.

Aşteptând o altă omenire este o carte pentru cititori lucizi, raţionali, drepţi şi care au aspiraţii înalte. E o carte care va fi urâtă de către mediocri, impostori, delatori, falşi profeţi, fanatici şi de către mincinoşii de profesie.

În Cuvânt înainte autorul declară că îşi propune să înţeleagă condiţia umană. Con­trar optimiştilor de serviciu, lumea noastră nu funcţionează în virtutea Progresului, iar ştiinţa care a ajuns atât de departe nu a asigurat un salt spiritual pe măsură, mai degrabă dimpotrivă. În epoca în care se face transplant pentru orice organ uman, ne rămâne să reînvăţăm să gândim pe cont propriu (cu o expresie dragă lui G. Liiceanu). În ce scop? Ca să înţelegem şi astfel să fim liberi, atât cât se mai poate.

Aşteptând o altă omenire este un text scris cu talentul cu care se scrie literatura, posedând o logică şi o concizie franţuzeşti, o stilistică cu care G. Liiceanu ne-a obişnuit de la Uşa interzisă încoace.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22