Când „idolul” salvează o lume „anapoda”

Dacă lumea în care trăim ni se pare, mai ales acum, „anapoda”, sper că ați avut șansa să urmăriți înregistrarea spectacolului de cursă lungă Idolul și Ion Anapoda, după G.M. Zamfirescu, într-o regie semnată de Mariana Cămărășan și Toma Dănilă. Un spectacol-metaforă despre dragoste și nevoia de a comunica, despre singurătate și puterea de a visa, despre darul de-a atinge cu aripile imaginației locurile comune ale întâlnirilor noastre cotidiene pentru a le transfigura, făcându-le să devină memorabile. Un spectacol foarte vizual și estetic, despre arta de a vedea și de a te lăsa privit, pătruns în tainele sufletului. Un spectacol care ne spune cât este de „anapoda” să ai prejudecăți, să îi așezi pe ceilalți în cutiuțe și sertare ușor de manevrat, însă fără a-i cunoaște cu adevărat. Un spectacol în care personajele vorbesc despre sine la adăpostul unor măști candide, aparent mulțumite de buna impresie pe care o lasă în jur, dar, de fapt, dureros de singure și neîmplinite. Nu este o dramă, dar nici o comedie facilă cu final fericit. Ion Anapoda are acea magie care te conduce, în rama unei comedii romantice, spre locurile tainice din suflet. Fără stridențe, fără să ridice vocea, glasul lui Ion, căruia ceilalți îi spun, atât de impersonal, „dânsul”, devine un izvor subteran care animă în noi nostalgia, ingenuitatea, tandrețea, dorul căutării.

Ca la teatru, personajele ne apar „înrămate”, arătându-și chipurile din spatele ramelor suspendate, care împânzesc pensiunea venerabilei generălese Stavăr; sunt portrete de familie, scene din trecut care ies la suprafața timpului precum vestigiile unui naufragiu sau, dimpotrivă, posibilități de-a fi. Poate chiar „oglinzi” care ne arată, așa cum spune regizoarea, „cât de caraghioși și sublimi suntem sau mai putem să fim”. Cu mult umor, cu ironie fină și într-un ritm alert, personajele își fac portretul în fața noastră, invitându-ne să le descoperim și să ne cunoaștem pe noi înșine. Contemplând portretul ideal, al îndrăgostiților Mioara și Valter, Ion Anapoda își face intrarea în acordurile melodiei lui Edith Piaf, într-o atmosferă pariziană, Sous le ciel de Paris. Dar nu suntem pe Sena, ci în sufrageria prăfuită a doamnei Stavăr, unde timpul pare să fi încremenit, lăsând în urmă visuri neîmplinite, singurătate, iluzii. Câți dintre noi mai știm ce înseamnă „anapoda”? Richard Bovnoczki dă unul dintre cele mai poetice sensuri acestui cuvânt, care riscă să se fosilizeze în clișeele limbajului actual: „Asta mi-a fost spaima de fiecare clipă. Să nu supăr pe nimeni, să nu las pe unde trec vreo umbră strâmbă... Am încercat să găsesc în fiecare om o fărâmă de bun-simț și de conștiință. Și unde am ajuns? Unii îmi spuneau că sunt anapoda. Nu eram imbecil. Eram trist”. O tristețe care mi-a amintit de personajul lui Shakespeare, Antonio, care, și el, contemplând dragostea altora, se întreabă: „De ce oare sunt așa trist?”. Însă nu e timp de stat pe gânduri, cu atât mai puțin pe gândul „tristeții”. Mioara, visătoarea și romantica nepoată a generălesei, intră dansând în ritmuri de conga cu tânărul și neobositul pretendent Valter. Printre acești „răsfățați” și „melancolicul” Ion se strecoară o prezență insolită, un „bufon shakespearian”: Florina Gleznea o interpretează pe Frusinel, fata în casă, dedicată militărește menajului, cu o expresie cazonă, lipsită de sentimentalitate, dar plină de umor gingaș. E resemnată, ancorată în realitate, în prezentul micilor gesturi pe care, inevitabil, cei din jur le disprețuiesc și le judecă. Întinde covorul - simbol al prezenței generalului defunct! - omoară muștele, sparge din greșeală unul dintre prețioasele discuri ale lui Ion, dar paguba nu poate fi mare, de vreme ce locatarilor „nu le place muzica”: „Parcă latră un câine turbat”. Pensiunea doamnei Stavăr e o insulă pe care au naufragiat acești însingurați, care încearcă din răsputeri să se atingă, să-și vorbească, să-și împărtășească lumile interioare; însă după tentative nereușite, fiecare preferă să se refugieze la adăpost în capsula sa. Ion are două pasiuni neîmpărtășite: pentru Mioara și pentru muzică - „pâinea sufletului”. E gelos pe Valter și o jignește întruna, fără intenție, pe doamna Stavăr, căreia îi calcă covorul cu galoșii și nu îi înțelege pasiunea secretă pentru el: „Te ascunzi sub masca unui copil nevinovat, netras de perciuni”. Subdirectorul de la bancă, „moartea obosită”, i-a făcut deja o mustrare pentru neglijență în serviciu. Dar Ion e doar „trist”. Își plânge neostoit neîndemânarea de-a fi: „mai bine mă călca tramvaiul pe bulevardul Ferdinand”.

Dacă Mioara (Cristina Casian) și Valter (Ist­van Teglas) nu reprezintă, de la început, nici un secret, Ion și Frosa sunt un cuplu misterios, contrastant. Amândoi suferă de răni vechi și invizibile, dar în același timp se vindecă discret unul pe altul, scoțând la iveală fiecare ce e mai adevărat, mai profund în celălalt. Ion nu e deloc atât de „gentil” cum vrea să pară. Îi poruncește Frosei să-i aducă „o cafeluță cu caimac”. E slab și încearcă să pară puternic. Vrea să fie bunul-simț și conștiința celorlalți, dar nu reușește. O jignește, dar îi pare rău, îi cedează cafeaua Frosei ca unei făpturi slabe, pe care o alintă, dar cu inima îndoită, observând că obține bunătatea celorlalți doar când țipă la ei. „Omul e un animal curios, cu inima în bătaia vântului”... Refren al nestatorniciei disperate care i se potrivește și lui Frusinel, copilă adusă de general în casă „ca pe o rudă săracă”, fără ca ea, enigmatica Charlotta cehoviană, să-și amintească de unde vine, nici cine este. Ion îi dă un răspuns total anapoda: e mai bine așa, uitând, îți poți începe o viață nouă. Anapoda, cu atât mai mult, cu cât Frusinel este tocmai „idolul” pe care el îl așteaptă, fără s-o știe. În schimb, și-a irosit zece ani din viață iubind-o pe Mioara, gata să sacrifice și „ultima candelă”, prietenia.

Intriga amoroasă cunoaște o evoluție neașteptată odată cu hybrisul Mioarei: dornică să se emancipeze, iese la film cu „moartea obosită”, sperând să-i devină logodnică − barca cu motor, automobilul și milioanele din bancă, chiar și bomboniera „din cristal și argint turcesc de la Paris” reprezentând argumente solide în favoarea acestei alegeri radicale. Un bun prilej ca acei doi rivali, Valter și Ion, să se solidarizeze, dejucând minciuna cu o farsă pe măsură. Este una dintre cele mai picanterești secvențe ale spectacolului în care Richard Bovnoczki apare deghizat în Napoleon, iar Frusinel contemplă scena din înaltul covorului − de pe culmea ridicolului − înălțat ca un stindard al venerabilei familii. Familie din care generăleasa își amintește, cu același fin umor amar, copiii din flori ai generalului, minciunile de comun acord și (încă) neostoita ei dorință de a se îmbăta „de parfum și de fericire”. Perspectiva ratării Mioarei nu pare s-o îngrijoreze. Însă cei doi rivali au câștig de cauză și subdirectorul dispare din peisaj. Jocul dragostei își regăsește vechea matcă, în care Mioara pendulează indecisă între cei doi, până în clipa în care câștigătorul va trebui să renunțe în favoarea celuilalt. Sorții îi surâd lui Valter și Mioara îl privește o ultimă oară în ochi pe Ion, dar „fără să vadă nimic”. Generăleasa, confuză, își mărturisește, la rândul ei, dragostea. Dar Ion, la fel de anapoda, îi reproșează că „nu înțelege nimic”. Oana Pellea dă viață unui personaj pe cât de realist, înrudit cu „baba absolută” din Enigma Otiliei, pe atât de plin de emoție și culoare, trecând în ritm alert de la amărăciune la candoare, de la orgoliu la umilință, de la autoritatea tipică personajului la inocența visătorului care, în ciuda lucidității, ar vrea să-și permanentizeze refugiul. Ea adaptează pragmatic idolul (idealul!) la realitate, cu riscurile de rigoare. Fiindcă fiecare dintre personajele lui Zamfirescu are un „idol” după care fuge orbește, riscând să răstoarne totul ˝w„anapoda”!

Printre toate aceste urzeli savante și mărturisiri prețioase, înduioșătoare, întrevedem, încă o dată, misteriosul chip al Frosei. Poate că în aceste ultime secvențe înțelegem cel mai bine cât de mult i se potrivește sintagma „idolul din vis”. Idol fiindcă ea devine imaginea iubirii ideale, care îndură toate, ca în Epistola către Corinteni a Sfântului Pavel. Crede și îndură fără să judece, fără să-și piardă candoarea, speranța, forța de a iubi. Frusinel, pe care Ion Anapoda se străduise s-o transforme într-o „femeie de lume” doar pentru a o folosi în planul de seducție a Mioarei, se dovedește a fi chiar prezența imaginată, dar niciodată atinsă de o insolită prospețime și autenticitate în „cadrul” vechii case, acoperită de ridurile aparențelor, cruzimilor, singurătății. Generăleasa își contemplă pustiul: „o pierdem pe Mioara”. Ion, la fel de anapoda și de abandonat, vrea să plece: „Frumoasă doamnă, există o fericire a durerii”. După nunta Mioarei și a lui Valter, după naufragiul posibilei legături „de compromis” dintre Ion și madam Stavăr, Frusinel își face apariția coborând ca dintr-un vis. Ea e dulcea pasăre a tinereții care, în loc să-și ia zborul, rămâne, dându-le și celorlalți curajul să facă la fel. Într-un monolog ce seamănă a teatru în teatru, ea anunță că se va logodi cu cel ale cărui replici le repetă fidel, arătând că, mai mult decât toți, ea a știut să fie statornică: „Tu nu vezi că numai pentru tine m-am făcut frumoasă?”.

Un spectacol de o puritate neobișnuită în lumea noastră, care pare să fi pierdut gustul iubirii romantice, care nu mai găsește în expresia poetică a gesturilor un rost, un înțeles pentru felul în care trăim acum, trepidant, fragmentat și tot mai singuri. Avem nevoie de teatru, ca să nu uităm aceste lucruri! „Să ne prefacem că suntem fericiți!” - finalul în versiunea lui Ion ar fi fost cu totul anapoda! Însă printr-o subtilă întoarcere a poveștii, Frusinel și Ion, Valter și Mioara valsează. Cu generăleasa la mijloc. //