Pe aceeași temă
Un film serios despre homosexualitate încă trebuie să facă apel la drame conexe. Opțiune care, inevitabil, schimbă accentele: homosexualii devin actori într-o altă poveste, cu alte mize. Să ne amintim de Philadelphia, unde adevărata problemă era SIDA, dincolo de homofobia din fundal. În fond, eroul nu și-ar fi pierdut slujba, dacă efectele îmbolnăvirii – după o aventură cu un necunoscut, într-o epocă încă inocentă în raport cu epidemia – nu ar fi devenit imposibil de ascuns. Filmul lui Jonathan Demme vorbea, mai întâi de toate, despre stigmatizarea unor bolnavi nu doar vinovați (prin desfrâu și promiscuitate) în ochii multora, ci și demni de a fi separați (ca pericol sanitar) de restul populației. Niște bolnavi percepuți atât de ușor drept dezumanizați – semn că mai degrabă observatorii erau carenți în umanitate. Era și un mod de a denunța vulnerabilitatea statutului de homosexual – prilej, încă, de ironii defăimătoare și premiză a unei eventuale declasări. Brokeback Mountain / O iubire secretă se referea, și mai mult, la dificultatea unui coming out, mai ales într-un context socio-cultural aparte – printre cowboy, mai atașați ca alți americani de tradiții. Dar și în acest caz, decisivă era, în ecuația existențială, ambiguitatea bisexualității. Situația o regăsim în Carol, unde una dintre lesbiene tocmai divorțează și e preocupată de custodia copilului. Există, însă, și filme care se concentrează pe amorul homosexual ca atare, celelalte aspecte devenind mai mult sau mai puțin periferice – este perspectiva lui Abdellatif Kechiche în La vie d’Adèle / Adèle: Capitolele 1 şi 2. Tensiunea dialectică deriva dintr-un amestec de pornografie, gros-planuri și pictură de gen – scene de viață cotidiană: o grădiniță, o petrecere, un vernisaj. Drama era mai specific erotică, datorată visceralei versatilități a libidoului, dar și a cuplului – în plus, Adèle e încă bisexuală. În L’inconnu du lac / Străinul de pe malul lacului chiar și crima e un pretext pentru a ilustra atmosfera unui loc – asumat ca promiscuu – de întâlniri ocazionale. Alain Guiraudie exhibă libertinajul din boschete, iar ambivalențele ucigașe doar întrețin fiorii erotici – după rețeta Basic Instinct. Problema de conștiință – nedenunțarea proaspătului amant, deși atracția nu e lipsită de teamă – doar prelungește o întovărășire erotică inevitabil pasageră.
Moonlight / În lumina lunii aparține primei categorii, întrucât în prim plan e o dramă de familie. O mamă cam degenerată – singură, drogată, instabilă, iresponsabilă – și un puști sensibil, victimă a hărțuirii permanente de către unii colegi. Băiatul e inițial mai scund, ulterior mai slăbuț decât ceilalți – o pradă ușoară pentru hăitașii de aceeași vârstă. În cele din urmă se va antrena și va deveni un mușchiulos – singura șansă pentru a nu se mai lăsa umilit; un parcurs similar urmase și Yukio Mishima, doar că pe acesta noul patos viril îl va conduce mult mai departe, la exaltarea militarismului (samurailor) –, iar ura față de mamă se va transforma în milă. E departe de a fi o situație rară. Multe mame – ori chiar tați, precum în Kramer vs. Kramer – sunt constrânse să-și crească singure copiii, cu toate dificultățile de rigoare. Unele cedează, iar prețul îl plătesc aceștia – nestruniți, neîndrumați, neprotejați, neconsolați. Cu alte cuvinte, copiii lor cresc mai singuri decât alții, dacă nu chiar cu povara unei mame de care trebuie să aibă, prematur, grijă. Deseori simt acut lipsa unui tată – în acest caz, puștiul luat în grijă de un străin îi va copia apoi stilul de viață și chiar anumite detalii exterioare, ca un fel de omagiu postum. Ilustrarea acestei paternități substitutive – chiar dacă respectivul e o combinație mai puțin credibilă de familist sensibil și de dealer tenace – susține în bună măsură arhitectura emoțională a filmului. Mult mai mult decât distincția rasială – perceptibilă cel mult în surdină, ca o vulnerabilitate suplimentară; în fond, totul se desfășoară parcă într-o lume fără albi – ori cea sexuală. Moonlight e un film despre singurătatea tragică a copilului, constrâns să crească cu frica în sân, fără tovarăși – excepția, nu lipsită de ambiguități de-a lungul anilor, îi va oferi, în cele din urmă, un iubit – și fără alinare din partea părinților de sânge. Nu e clar de ce cuplul care aproape îl adoptă nu avea copii, dată fiind afecțiunea pe care i-o vor dărui mult timp. Bărbatul – mort prematur, probabil datorită profesiei – e un uriaș (față de micuț), dar depășit de situație, incapabil să-i ofere vreo eficientă pedagogie socială – poate și datorită sensibilității, mai determinante decât forța mușchilor. Femeia – o mamă mult mai bună, dar tot un outsider în contextul dublării celei naturale – e doar o șansă ocazională și un pansament pe o rană mereu sângerândă. Fiul asistă zi după zi la degradarea mamei incapabile să regăsească un echilibru – putem bănui și că niciunul dintre iubiții ei nu vrea să-și asume și rolul de tată vitreg. E un cerc vicios, pentru care e greu de găsit un vinovat principal.
Imagine din filmul Moonlight, marele câştigător la Premiile Oscar de anul acesta
Și mai elocvent în acest sens e La madre / De ce, mamă?, realizat de spaniolul Alberto Morais. De un minimalism admirabil – pe măsura universului cu puține oportunități al protagonistului –, filmul prezintă încercările unui adolescent încredințat unui centru de minori de a reveni la o viață comună cu mama sa. O mamă ca cea a lui Chiron, micuțul de culoare din Miami: turmentată, dependentă de vreun bărbat trecător, la nevoie hoață. Miguel e mult mai voluntar decât ezitantul Chiron, dar rezultatul, în cele din urmă, e la fel de dezamăgitor: certați cumva cu regulile sociale, mama și fiul sunt separați de autorități. Astfel de tragedii familiale sunt convergente cu cea a lui Oedip: o familie destructurantă, nu formatoare. În cazul lui Miguel, relațiile cu potențialii părinți de substituție – un fost iubit al mamei, însoțit însă de un fiu natural ostil, precum și o hangiță incapabilă să-l dezbare de furtișaguri – sunt doar iluzorii și pasagere. În final, va alege, cu o surprinzătoare tărie de caracter, s-o elibereze de povara responsabilității materne.
Familia nu e neapărat o oază de viață fericită ori virtuoasă. Nu o dată – adevăratele statistici ne vor lipsi mereu – deformează grav ori chiar iremediabil personalități – copii ori părinți. Dacă determinantă ar fi doar familia, sănătatea morală a umanității ar fi și mai alarmant afectată. Familia e o resursă, dar poate fi și un puternic factor inhibator, astfel încât șansa unor substitute și complemente e o adevărată binecuvântare – și pentru că relativizează un factor atât de instabil. Și ca multe altele în viața omului, relațiile familiale se pot degrada, dar și îmbunătăți, fie și la final – e cazul lui Chiron și a nesăbuitei sale mame. În fond, tipul privilegiat de legătură umană e prietenia, nu paternitatea ori maternitatea. Creștinismul, din păcate, a ezitat, concentrându-se pe dispute trinitare și pe o teologie a înfierii, în detrimentul prospețimii evanghelice a celui mai exaltat discurs al lui Iisus: nu există dragoste mai mare decât să-ți pui sufletul pentru prietenii tăi. Și Chiron și-l pune, preferând școala de corecție denunțării singurului său prieten/iubit – unul cam ingrat, ce-i drept.
De data aceasta, violența – și substitutul de tată și, ulterior, Chiron sunt, totuși, dealeri de droguri – e (aparent) sublimată, problema nefiind tubulențele irepresibile ale unui adolescent greu de strunit (precum în La tête haute / Capul sus, unde doar multa răbdare a unor reprezentanți inimoși și chibzuiți ai – horribile dictu – statului reușește să răscumpere o violență viscerală), ci excesiva lui vulnerabilitate. Dar tocmai această caracteristică permite o perspectivă tandră asupra homosexualității sale. Erotica e fină, la antipodul unei perspective de apăsătoare murdărire – mâna cu spermă se afundă, fără zvâcniri de scârbă, în nisip. Unele filme sunt menite să ilustreze mizeria sexuală – precum remarcabilul Whores’ Glory / Gloria târfelor, documentarul lui Michael Glawogger despre bordelurile lumii –, iar altele delicatețea sentimentelor. Să ne amintim – pentru a rămâne în universul homosexual – de deja menționatul Carol ori de A Single Man / Un om singur, bijuteria atent șlefuită a lui Tom Ford. Departe de relații ocazionale prin sordidele toalete publice din New York – la care se pretează, de pildă, Midnight Cowboy / Cowboyul de la miezul nopţii, dispus la prostituție masculină –, universitarul scrupulos și reținut – una dintre prestațiile majore ale lui Colin Firth – e într-un doliu prelungit după un univers cu totul casnic și afectiv rafinat. O conviețuire de-a dreptul invidiabilă, de un estetism dens emoțional, la antipodul gratuității. O densitate concentrată și în metafora vehiculată de filmul lui Barry Jenkins – inspirat de piesa În lumina lunii băieții negri par albaștri –, de regăsit, într-o variantă convergentă, și în filmul lui Kechiche – adaptarea romanului grafic Albastrul e o culoare caldă.
De ani buni, cinefilii români s-au putut familiariza la TIFF cu o largă paletă de filme cu tematică homosexuală – indiscutabil, festivalul clujean a fost avangardist în acest sens. Nu putem ști prea clar cum a schimbat cu adevărat mentalitățile – homofobia poate conviețui foarte bine cu snobismul cinefil –, dar oricum e deja un teritoriu ceva mai nuanțat perceput. Dacă nu ne împiedicăm în prejudecăți moraliste, adevărata provocare nu vine dinspre homosexualitate, ci dinspre fluiditatea sexuală. Ne-o demonstrează același Alain Guiraudie, care deja ne proiectase abrupt în lumea preludiilor nudiste și a boschetelor pline de prezervative. Rester vertical / A rămâne vertical e o apocalipsă a oportunităților neîngrădite: orice raport erotic e posibil, între socru și ginere, de pildă, fără a exclude eutanasierea pederastă – un bătrân decide să-și încheie viața odată cu voluptatea de a fi sodomizat de un tânăr tată (însoțit de fiul sugar). O distopie, mai degrabă, dar nu una fără mize. Între adulți care consimt, mai merită interzis ceva? Și ce criterii mai au suficient prestigiu încât să fie acceptate democratic?
