Pe aceeași temă
Exista o practica a marilor festivaluri ca, la editiile jubiliare (numere rotunde, care se termina in 5 si mai ales in 0), sa ridice nivelul si al selectiei, si al organizarii, si al glamour-ului, urmand inevitabil editii "de umbra". O astfel de editie a fost anul acesta la Cannes. Si in ceea ce priveste selectia - numele mari care au concurat pentru d’Or au fost mai putine decat anul trecut, fara ca, valoric, aceasta sa fie neaparat mai slaba calitativ decat cea de anul trecut. Si in ceea ce priveste participarea si glamour-ul, - se pare ca au fost mult mai putini acreditati decat anul trecut, dandu-se, in parte, vina pe contextul economic mondial. Si in ceea ce priveste organizarea, care s-a apropiat de catastrofa - ca sa nu mentionez decat cele 80% dintre proiectiile la care am ajuns, care au avut intarzieri de 20-45 de minute sau gardieni care te indrumau la una dintre cozi pentru ca apoi sa-ti spuna ca nu era coada buna pentru tipul de acreditare pe care il ai, ca trebuie sa te muti la alta coada, cand deja nu mai aveai nicio speranta sa poti intra la film prin noua coada... Pana si vremea pare sa fi stiut ca editia de anul acesta a festivalului a fost una postjubiliara - dupa ce anul trecut fusese frumos, cu mult soare, anul acesta a plouat aproape zilnic si inca multe ore pe zi!
Romania a avut sansa de a fi vedeta unei editii jubiliare (cea de anul trecut, a 60-a), si inca cu 2 premii foarte mari - d’Or pentru luni, 3 saptamani si 2 zile al lui Cristian Mungiu; si premiul sectiunii Certain Regard pentru Dreamin’, al lui Cristian Nemescu. Si a mai avut sansa, si anul acesta, de a obtine o frunza de palmier din aur (caci asta inseamna d’Or), pentru scurtmetrajul , al lui Marian Crisan, prezentat in competitia oficiala. Anul acesta, la lungmetraj, Romania a fost reprezentata doar prin lungmetrajul , al lui Radu Muntean, in sectiunea paralela des Réalisateurs; si cu inca un scurtmetraj: . Scara de bloc, de Ciprian Alexandrescu, in sectiunea éfondation.
Boogie e sub nivelul filmului precedent al lui Radu Muntean - va fi albastra, iar asta a fost nesansa regizorului, de a nu fi fost prezent la Cannes cu filmul de acum 2 ani. Un film de dialoguri, cu prea putina imagine si prea multe discutii, are si mari plusuri, dar si cateva minusuri majore. Plusurile sunt jocul actorilor (excelent Dragos Bucur, apoi foarte buni Mimi Branescu, Adrian Vancica si Anamaria Marinca) si faptul ca filmul e inchegat, rotund, bine tinut in mana. Iar minusurile: lipsa unui conflict puternic si a unui punct culminant.
Chiar daca Radu Muntean poate ca nici nu a vrut un film cu un scenariu-actiune clasic, cu punct culminant si derulare standard, deci ca e o optiune, o formula asumata, riscul e prea mare, pentru ca filmul are, in general, o miza prea mica. e o bucatica de viata a generatiei de 30 de ani din Romania de azi, bine pusa pe pelicula, dar cam atat... Dialogurile sunt, ca si in viata de zi cu zi, (mult) prea goale si abundente, iar asta dauneaza filmului, care a produs reactii bune la public si impartite la presa.
Muntean mizeaza prea mult pe un minimalism care, uneori, esueaza intr-un fel de sterilitate. Sectiunea des Réalisateurs nu e una competitiva, nu se acorda premii, deci prin insasi regula jocului nu avea ce premiu sa castige.
Marea fericita a acestei editii a fost chiar Franta, care n-a mai obtinut o d’Or de 21 de ani. les murs/Intre ziduri e cel mai recent film al lui Laurent Cantet, unul dintre cei mai talentati regizori ai generatiei de 30 de ani din Franta de azi. Pelicula e o adaptare libera a unui roman scris de François Bégaudeau, profesor de franceza, care-si joaca propriul rol in film. Inainte de toate, filmul e o performanta actoriceasca uimitoare si rar vazuta pe ecran. E vorba, pe scurt, de o clasa de liceu din arondismentul 20 din Paris, cu problemele unor elevi foarte dificili, cu incercarea profesorilor de a face fata provocarilor adolescentilor turbulenti, cu masuri disciplinare, cu rezistenta elevilor... Naturaletea interpretarilor rezida in alegerea actorilor de la fata locului si in multa improvizatie si joc liber. E, desigur, meritul lui Cantet de a fi reusit sa tina in mana o asemenea desfasurare de forte si de a orchestra tot ansamblul. Filmul, totusi, e excelent mai ales pentru vorbitorii de franceza, caci se vorbeste enorm, iar dialogurile sunt deseori suculente, daca le urmaresti in limba originala. Cum o traducere e si o tradare, sunt sigur ca oricat de bune ar fi subtitlurile, ele nu ar reusi sa redea toata forta filmului, deci nu stiu cat succes ar avea in afara Frantei. Ca sa nu mai punem la socoteala oboseala spectatorului de a nu-si desprinde ochii de pe subtitluri timp de doua ore si de a pierde mult din fizionomii, gestica etc. Oricum, les murs e un film de zile mari, emotionant, cu multa sensibilitate, cu care Franta se poate mandri, iar premiul e pe deplin meritat!
Printre vedetele contestate ale festivalului a fost , filmul de 4 ore si 28 de minute al lui Steven Soderbergh, despre Ernesto Che Guevara. Filmul incepe cu debarcarea revolutionarilor cubanezi, care veneau din Mexic, si inceperea luptei in Cuba. Continua cu Revolutia cubaneza, pana la victoria din 1959, in prima parte; si cu perioada boliviana a lui Che, in partea a doua. Filmul, asadar, are doua parti si a fost prezentat la Cannes cu o pauza intre ele. Daca prima parte e ceva mai dinamica, cu un amestec interesant de fictiune filmata si reconstituire documentara, a doua parte e extrem de trenanta, cu nesfarsite dialoguri goale in jungla boliviana, animandu-se doar in final, odata cu capturarea si asasinarea lui Che.
Soderbergh mizeaza totul pe o reconstituire epopeica si pierde. Pierde nu doar prin faptul ca ritmul scade cu fiecare minut, pentru a se pierde total la un moment dat; dar va pierde cu siguranta si financiar - ce distribuitor s-ar incumeta sa scoata un film de patru ore si jumatate in cinematografe? La TV poate merge, impartit in 3 episoade, dar mi-e greu sa cred ca la cinema ar avea succes de public... Benicio del Toro a obtinut pentru inmasculina, pentru rolul lui Che Guevara, si l-a obtinut, intr-adevar, pe merit.
Marele Premiu a fost obtinut de un film italian despre mafie - , de Matteo Garrone. In cheie realista, filmul te captiveaza cu atmosfera din sudul Italiei, cu cele cateva povesti din mediul sau imediata apropiere a Camorrei, cu atmosfera de teroare pe care mafia o impune. Foarte bine jucat, de actori neprofesionisti in cea mai mare parte, filmul a fost unul dintre cele mai bune din selectia oficiala.
Premiul de interpretare feminina i-a fost acordat unei actrite braziliene, Sandra Corveloni, pentru rolul de mama a patru frati din São Paolo, in filmul de passe, de Walter Salles si Daniela Thomas. Desi trecuta de 40 de ani, actrita e la primul sau rol intr-un film de lungmetraj. Filmul, destul de bun, o poveste cu una dintre milioanele de familii defavorizate din Brazilia, cu copii proveniti fiecare de la alt tata, deci care cresc fara vreun tata, doar cu o mama care nu inceteaza sa mai faca inca un copil, din cand in cand, desi nu-i poate asigura un trai decent.
Iar Juriului i-a fost atribuit filmului Divo, de Paolo Sorretino, care face un excelent portret al lui Giulio Andreotti. In stilul propriu, Sorrentino nu face o biografie clasica, romantata, ci un film de atmosfera, cu filmari si cadre foarte frumoase si cu un rol de exceptie al lui Toni Servillo, care-l joaca pe politician.
Marea surpriza a fost insa un documentar animat, israelian, primul lungmetraj al lui Ari Folman, with Bashir. Nu a obtinut niciun premiu, iar aceasta a fost si cea mai mare nedreptate a editiei din acest an. Filmul e centrat pe unul dintre cele mai sangeroase episoade ale Razboiului civil libanez, din 1975-1990, cand o tabara de refugiati palestinieni a fost macelarita de catre falangistii crestini libanezi, sub ochii si cu incuviintarea tacita a fortelor israeliene care ocupasera Libanul in acea perioada. Regizorul era soldat atunci, lupta in Liban si a fost martor la macel. Mintea lui insa refuza sa-si aminteasca de acel episod, ca masura de autoaparare, pentru a nu innebuni de remuscari. Filmul incepe in momentul in care fostul soldat incearca din rasputeri sa rememoreze ce s-a intamplat in acele zile si, pentru asta, isi cauta fostii camarazi de arme pentru a-i spune daca si el fusese martor la macel sau nu. Filmul e extrem de puternic, profund si emotionant mai ales prin sinceritatea marturiei. Ar fi meritat din plin un premiu!
Alte premii:
- special al editiei 61 (ex-æquo): Catherine Deneuve, pentru rolul din de Noël, de Arnaud Desplechin; si Clint Eastwood pentru filmul Exchange;
- de regie: Nuri Bilge Ceylan pentru filmul ـç maymun/Trei maimute;
- pentru cel mai bun scenariu: Jean-Pierre si Luc Dardenne pentru scenariul filmului Silence de Lorna;
- sectiunii Un Certain Regard: , productie germana realizata in Kazahstan, a regizorului Serghei Dvortevoi;
- FIPRESCI: , de Mundruczó Kornél, filmat in Romania, in Delta Dunarii.
