Cannes 67 - palmares (II)

Ediția a 67 a Festivalului Internațional de Film de la Cannes (14-25 mai) numără nu mai puțin de 21 de premii, oferite unui număr de 20 de filme.

„Facem această meserie pentru că iubim și vrem să fim iubiți. E răzbunarea pen­tru toate iubirile noastre imaginare. Îi mul­țumesc lui Thierry Frémaux (n.r., di­rectorul Festivalului In­ter­național de Film de la Can­nes) care a crezut în mi­ne, mi-a ghidat pașii, m-a îndrumat și protejat“, a spus Xavier Dolan, actor și regizor canadian, care la 25 de ani a fost onorat cu Pre­miul Juriului, ex-aequo cu Jean-Luc Godard, la ediția din acest an a Festivalului Internațional de Film de la Cannes. Dolan a mulțumit apoi președintei juriului, Jane Campion, al cărei film (Pianul) a obținut în 1993 Palme d’Or. „Să fiu aici, cu voi, pe aceeași scenă îmi pare de nei­ma­ginat“, a continuat tânărul cineast care, în 2009, a câștigat tot la Cannes trei pre­mii în secțiunea Quinzaine des Réali­sa­teurs, pentru debutul său regizoral I Killed My Mother (Mi-am omorât mama). Noul său film, Mommy, unul dintre cele 18 fil­me ale secțiunii oficiale, spune povestea unei văduve care cu greu reușește să-și creas­că băiatul de 15 ani, diagnosticat cu ADHD, o tulburare psihiatrică, de neuro-dezvoltare, care face imposibilă con­cen­trarea asupra unei singure activități. În în­cercarea de a stăpâni hiperactivitatea co­pi­lului său adolescent, mama primește un ajutor nesperat de la fiica unei vecine.

Cât despre filmul lui Godard, Good­bye to Language, celălalt premiat al juriului, mulți l-au numit un OZN estetic. Cu o du­rată de 70 minute și realizat în 3D, filmul face o mulțime de trimiteri cul­turale, citând autori și decupând imagini de arhivă, mixate pe un fir narativ care pla­sează pelicula în imediata apropiere a unui film de amator, căruia îi sunt atașate cadre minunate, uneori somptuoase. Des­crierea în caietul program al festivalului pare mai degrabă o poezie scrisă în vers alb: „Ideea e simplă: o femeie căsătorită și un bărbat solitar se întâlnesc. Se iu­besc, se ceartă, se agresează reciproc. Un câine își face veacul între limita ora­șului și pustietatea de după civilizație. Anotimpurile trec. Bărbatul și femeia se reîntâlnesc. Câinele apare între cei doi. Celălalt este în unul – unul este în ce­lălalt. Și sunt deodată trei. Soțul înșelat dis­truge totul. Un al doilea film începe: exact ca primul; și totuși diferit. De la om, transcendem spre metaforă. Totul se termină în plânset de copil și lătrat de câine. Iar până aici vom fi văzut oameni vor­bind despre moartea ba­nului, adevărul din ma­te­matică și moartea unei păsări“. Dacă Cannesul ar fi avut un premiu pentru film experimental, Godard ar fi trebuit să-l primească.

Secțiunea paralelă Quinzaine des Réalisateurs - care există din 1969 - a avut o listă de 19 filme de lungmetraj și 11 scurtmetraje, unde a fost prezent și filmul lui Radu Jude, Trece și prin perete (17 min.) Poate cel mai neobișnuit film al secțiunii de lungmetraje a fost desenul animat ja­ponez Kaguya-hime no monogatari (Po­vestea Prințesei Kaguya), realizat de Isao Takahata, cofondatorul Studioului Ghibli (Tokyo). Cele 137 de minute de anime im­presionează nu numai prin firul narativ (are la bază o legendă japoneză care da­tează din secolul al X-lea), cât mai ales prin sensibilitatea și frumusețea desenelor neobișuite. Departe de tiparele Disney, care a creat un drum în felul în care per­sonajul desenat trebuie să arate, acest film îm­bină tradiția desenului japonez, așa cum îl știm din stampe, cu o simplitate poetică ce ridică desenul animat la rang de haiku vizual – dacă îmi este permisă ală­turarea. Povestea unui tăietor de bam­bus sărac și a soției sale, care trăiesc într-un sat rupt de lume și care culeg o prin­țesă minusculă dintr-o tulpină proaspăt tăiată, emoționează și impresionează publicul adult de festival, fiind asemenea unei guri cu aer proaspăt. E foarte curajoasă și in­teresantă hotărârea selecționerilor de a adău­ga un asemenea film pe lista oficială, care însă nu știu ce premiu ar fi putut obține.

Un alt lungmetraj interesant care s-a aflat în vizor pentru premiul Camera d’Or (pre­miu care se acordă pentru film de debut) a fost Lost River (Râul pierdut). Regizorul filmului, actorul canadian Ryan Gosling, a fost poate unul dintre cele mai așteptate evenimente în festival. Filmul său de debut a figurat la secțiunea Un certain Re­gard, o secțiune înființată în 1978 și care prezintă filme originale, diferite, a căror proiecție are loc la Sala Debussy din Pa­latul festivalului. Catalogat ca film fan­tasy-neo-noir, filmat începând din mai 2013 la Detroit, Lost River îi are în dis­tribuție pe Christina Hendricks, Iain De Caestecker, Matt Smith, Saoirse Ronan și Eva Mendes. Filmul a primit critici ne­gative și a fost considerat un melanj de in­fluențe, de la David Linch la Mario Bava, Edward Hopper și lista poate continua. Fie­care critic important a încercat să ghi­cească câte o nuanță în filmul lui Gosling, care spune povestea unei lumi citadine aproape de disoluție, unde absurdul și neo­bișnuitul fac parte din peisajul vieții de zi cu zi. În mijlocul acestui tablou în ruină, o mamă cu doi copii – unul adolescent și un altul care de abia a început să umble – încearcă să supraviețuiască. Când un actor ia camera și se hotărăște să facă un film, povestea care rezultă e foarte personală. Ar fi trist dacă Gosling s-ar opri doar la această încercare.

Dintre proiecțiile paralele propuse, unul dintre cele mai interesante filme a fost do­cumentarul tânărului cineast american Gabe Polsky (deja cu un CV care numără o nominalizare la Oscar și cu un Premiu Emmy), al cărui film Red Army (Armata Roșie) spune în 85 de minute povestea celui mai de succes cinci din istoria ho­cheiului sovietic și mondial: Slava Fetisov,  Alexei Kasatonov, Serghei Makarov, Igor La­rionov și Vladimir Krutov. Do­cu­men­tarul se bazează pe interviuri foarte bine pregătite, realizate cu fiecare dintre cei cinci, dar în special cu Fetisov, căpitanul grupului de cinci, dar și cel mai in­tran­sigent dintre toți. Azi, devenit ministru al Sportului la invitația lui Putin, prosper om de afaceri și unul dintre cei mai pu­ternici susținători ai proiectului Olim­piada de la Soci, Fetisov povestește des­pre cantonamentele barbare la care erau su­puși, viața grea de familie, frăție și tră­dare pe gheață. Istoria hocheiului sovietic, începând cu sfârșitul anilor ‘70 și până în 1991, a fost strâns legată de istoria URSS ca mare putere; fețe ale aceleiași monede. După destrămarea URSS, acești cinci spor­tivi au emigrat în SUA, în NHL și au dus la construirea renumelui unor echipe pre­cum Detroit Red Wings, cluburi cu un cult aparte în istoria sportului nord-ame­rican.

La a doua întâlnire cu Festivalul de la Can­nes, proiecțiile și toate evenimentele co­nexe par un bazar imens, cu reguli bine stabilite și un protocol elaborat, care te se­duce, dar te și obligă. //