Pe aceeași temă
A 69-a ediție a Festivalului de la Cannes a început. În deschiderea de pe 11 mai a fost proiectat filmul lui Woody Allen, Café Society, prezentat în afara competiției. Timp de 11 zile, 21 de filme din 14 țări vor concura pentru Palme d’Or. Pe fericitul câștigător îl vom cunoaște pe 22 mai. În tot acest timp, presa internațională ne va ține la curent cu știri despre filmele prezentate și va priza cu nesaț toate mondenitățile, începând cu ținutele starurilor de sex feminin. În România, prima veste bună a și sosit, documentarul Toto și surorile lui, al regizorului român Alexander Nanau, a fost recompensat cu premiul France Culture Cinéma.
Festivalul Internațional de la Cannes este însă un instrument foarte important al diplomației culturale franceze și un actor al relațiilor internaționale. În primul rând, este al doilea cel mai mediatizat eveniment din lume, după Jocurile Olimpice, și cel mai influent eveniment al cinematografiei mondiale. Selecțiile sale nu reprezintă o hartă obiectivă a cinematografiei internaționale, acestea fiind dominate de principalele puteri cinematografice occidentale – SUA (23 de filme în și în afara competiției) și Franța (13 selecții) – restul țărilor participante (Marea Britanie, Spania, Coreea de Sud, Canada, Israel, România, Japonia, Italia, Iran, Belgia, Danemarca, Olanda, Egipt, Chile, Singapore, India, Germania, Argentina, Rusia, Brazilia, Grecia, Turcia, Filipine, Liban, Cambodgia și Ciad) având între una și trei selecții. Mizele creării acestui festival, cu puțin timp după cel de-al doilea război mondial, stau în dorința Franței de a contesta supremația americană. Festivalul Internațional de Film de la Cannes este un element al competiției ideologice franco-americane și, nu întâmplător, fostul ministru de Externe francez, Hubert Védrine, îl considera drept cel mai bun mijloc de a contesta „l’hyperpuissance américaine“, hiperputerea americană. Aici, Franța își afirmă statutul de mare putere și, nu întâmplător, guvernul francez cheltuiește pe an circa şase miliarde de euro pentru a-și susține producția cinematografică națională (0,8% din PIB-ul francez și 340.000 de locuri de muncă!). Promovarea diversității culturale în lume este unul dintre elementele de bază ale acțiunii diplomatice franceze și ale Organizației Internaționale a Francofoniei (dominată de trei-patru țări – Franța, Canada, Belgia și Elveția). De asemenea, în aceeași logică de putere, nu a fost întâmplătoare organizarea în 2011 a reuniunii G20, grupul țărilor cele mai importante din punct de vedere economic, tocmai la Cannes.
Cannes este și cea mai importantă piață a cinematografiei mondiale: peste 5.000 de companii ale industriei cinematografice din 120 de țări sunt prezente, cele mai numeroase fiind din India (aproape un sfert), Africa de Sud și Coreea de Sud. Dar Cannes este nu numai cinema, este şi industria cosmetică franceză, o placă turnantă a cosmeticelor din lumea întreagă. La Cannes, L’Oréal (cel mai mare exportator al Franţei), dar și Dior sau Dessange îşi aleg ambasadoarele frumuseţii. Aici se discută și despre viitorul cosmeticii și se lansează noi tendințe, așa cum a fost în 2014 aplicația Makeup Genius – o aplicație pentru smartphone de simulare a machiajului.
Produsele industriei cinematografice de la Cannes sunt, în același timp, vectori culturali. De-a lungul istoriei sale, Festivalul de la Cannes a fost un adevărat barometru al evenimentelor politice internaționale. În perioada Războiului Rece, festivalul este un instrument angrenat în eforturile de menținere a unui echilibru între Est și Vest. Ediția din 1956 accepta prezența Chinei comuniste și a RDG, două țări nerecunoscute de întreaga comunitate internațională. Decolonizarea și crizele din marile puteri coloniale determinate de această transformare – pierderea imperiului – și-au găsit o adevărată tribună la Cannes (îndeosebi războiul din Algeria). La ediția din 2011, Primăvara arabă şi-a găsit și ea o adevărată tribună la Cannes: revoluţia tunisiană a fost reconstituită în cele mai mici detalii, inclusiv ziua de 14 ianuarie, când Ben Ali a fugit din Tunisia (Plus jamais peur, film realizat de Mourad Ben Cheikh), dar şi dilemele unei societăţi arabe aflate între mirajul democrației de tip occidental şi islamism (Ni Allah, ni Maître, de Nadia El Fani).
Numeroase scandaluri diplomatice marchează istoria festivalului de-a lungul anilor 1960: cu Japonia, pentru Hiroshima mon amour al lui Alain Resnais (1959), cu Spania lui Franco și Vaticanul pentru Viridiana de Buñuel (1961) sau cu Italia, pentru La Dolce Vita de Fellini (1966) etc. Ediția din 2014 a avut în afara competiției proiecția filmului ucrainean Maidan. Realizatorul, Serghei Loznitsa, prezintă imagini favorabile organizatorilor revoltei de la Kiev din noiembrie 2013-martie 2014.
Istoria și raporturile dificile dintre țări își găsesc anul acesta ecoul cu producția sud-coreeană Mademoiselle, a regizorului Park Chan-Wook: o adevărată epopee erotico-feminină petrecută între Coreea și Japonia în timpul celui de-al doilea război mondial.