Pe aceeași temă
Tarantino, Haneke, Pedro Almodóvar, Elia Suleiman, Jacques Audiard, Ang Lee, Lars Von Trier, Park Chan-wook, Jane Campion, Alain Resnais, Gaspar Noé, Ken Loach, Marco Bellocchio, Tsai Ming-liang – sunt regizori care au avut filme în competiţia oficială. Terry Gilliam, Alejandro Amenábar au avut filme în selecţia oficială, dar în afara competiţiei. Iar Hirokazu Kore-eda, Corneliu Porumboiu plus un omnibus românesc intitulat Povestiri din Epoca de Aur au fost câteva dintre numele/filmele din secţiunea Un Certain Regard.
Corneliu Porumboiu a şi obţinut, de altfel, Premiul Juriului la secţiunea Un Certain Regard şi Premiul FIPRESCI (al criticii internaţionale) pentru Poliţist, adjectiv – comedie cu tuşe absurde, cu un umor foarte coroziv şi în acelaşi timp o meditaţie asupra micimii lucrurilor importante vs. importanţa exacerbată acordată unor lucruri minore. Filmul de faţă al lui Porumboiu continuă linia comic-absurdă din scurt-metrajul Călătorie la oraş (2003) şi din lung-metrajul A fost sau n-a fost? (2006), prezentat şi el la Cannes, acesta din urmă, şi premiat cu Caméra d’Or pentru film de debut.
Palme d’Or a fost câştigat, anul acesta, de filmul (destul de controversat) Das weisse Band/Panglica albă, al austriacului Michael Haneke, iar Marele Premiu i-a revenit lui Jacques Audiard pentru Un Prophète. Audiard reuşeşte, în acest al cincilea film al lui, să se impună ca un regizor al fineţurilor psihologice, urmărind traseul unui tânăr ce nimereşte în închisoare la 19 ani, traseu mergând de la timiditate, reţinere şi frică, la ascensiunea în lumea interlopă, trecând prin crimă care, în cazul de faţă, este egală cu supravieţuirea însăşi. Din păcate, filmul e mult prea lung (2h30) – defect de care suferă majoritatea covârşitoare a filmelor din acest festival. Dacă ar fi fost mai scurt, ar fi fost mai concentrat şi mai puternic. În forma de faţă, este sub nivelul filmului anterior – De battre mon cœur s’est arrêté (2005), singurul lui film distribuit şi în România.
Lars Von Trier a venit anul acesta cu un film (din nou) surprinzător – Antichrist. O călătorie spre cele mai întunecoase cotloane ale morbidului depresiilor, cu viziuni ce îmbină macabrul cu sublimul, imagini şocante, la limita suportabilităţii de multe ori. Charlotte Gainsbourg (care a obţinut Premiul de interpretare feminină) şi Willem Dafoe fac un cuplu care încearcă să trateze depresia afundându-se tot mai adânc în ea, retrăgându-se la o cabană numită Eden. Asta până când lucrurile scapă total de sub control, iar depresia, împreună cu natura, fac front comun şi duc lucrurile la extreme de nebănuit... Având la bază viziuni personale ale regizorului, dintr-o perioadă când suferea de depresie, Antichrist e la fel de proaspăt şi puternic ca toate filmele sale.
Palestinianul Elia Suleiman revine şi el cu o poveste despre ţara lui – The Time that Remains. Nu se vrea o poveste coerentă, ci mai degrabă o înşiruire de poveşti, contrapunctate cu umorul absurd specific regizorului (şi surprinzător de nespecific zonei), extrase din istoria ocupaţiei de peste 50 de ani a Teritoriilor Palestiniene de către Israel. Apare, ca observator neputincios, însuşi regizorul – martor mut al evenimentelor care depăşesc şi puterea de înţelegere, şi pe cea de acţiune. Din păcate, şi acesta e un recul faţă de filmul anterior – Intervenţie divină (2002).
Dezamăgirea cea mai mare a venit însă din partea lui Pedro Almodóvar, cu Los abrazos rotos. Festivalul de la Cannes are marea neinspiraţie de a nu prinde momentele de maximă inspiraţie ale unor regizori. Aşa s-a întâmplat în 2000 cu In the Mood for Love, al lui Wong Kar-wai – capodopera incontestabilă a regizorului hong-konghez, pe care Cannesul l-a ratat de la Palme d’Or; tot aşa s-a întâmplat în 2006 cu Volver, al lui Almodóvar – unul dintre cele mai bune filme ale sale. Los abrazos rotos e un eşec, o încercare nereuşită de a relua temele şi melodramele atât de dragi regizorului, fără forţă şi putere de convingere, fără lacrimi smulse din ochii spectatorilor. Se pare că Almodóvar şi-a pierdut din forţă şi, cel puţin pentru o perioadă, se află pe o pantă descendentă.
Premiul de interpretare masculină l-a obţinut austriacul Christoph Waltz pentru rolul excelent al colonelului Hans Landa din cea mai recentă parodie a lui Tarantino – Inglorious Basterds. Poate şi acest film merita mai mult decât Premiul pentru cel mai bun actor, căci Tarantino face aici o performanţă parodiind filmul istoric, de reconstituire, ca gen. Contrafacere 100%, căci însăşi povestea e falsă – asasinarea lui Hitler în 1944, la premiera unui film german în Parisul ocupat de nazişti. Tarantino e din nou în plină formă.
Cinematograful românesc a fost şi el prezent şi premiat la Cannes, inclusiv cu Premiul ScripTeast pentru scenariul Câinele japonez, al lui Ioan Antoci. Despre filmele româneşti la Cannes – într-unul din numerele viitoare.//
