Capitala ocupată

Printre multele personalităţi oarecum ui­tate azi este şi Constantin Bacalbaşa (1856-1931), care şi-a descoperit vocaţia de ziarist relativ repede, la numai 22 de ani, el renunţând la studiile de drept pen­tru a se dedica unei cariere de ziarist, fiind apoi redactorul principal sau cola­borând la o serie de publicaţii importante în epocă. A întemeiat revista umoristică Ghiţă Ber­be­cul(!), însă este recunoscut mai degrabă pentru două cărţi me­mo­ria­listice: Capitala sub ocupaţia duşmanului (apărută în 1921) şi Bucureştii de altădată (trei vo­lu­me reeditate recent, în 2014, la Editura Hu­manitas, acoperind perioada 1871-’77, 1878-’84 și 1885-’88). A cochetat şi cu ca­riera de om politic, fiind ales de­pu­tat con­servator în 1911 şi 1912, iar în 1919 a de­ve­nit preşedintele Sindicatului Zia­riştilor¹.

Readucerea lui Constantin Ba­cal­başa în atenţia publicului este meritorie şi continuă cu pu­bli­carea amintirilor sale din Pri­mul Război Mondial, în volumul Capitala sub ocupaţia duşmanului 1916-1918, la Editura Vremea. Precum şi în măr­­turia lui Vasile Cancicov (pe care de alt­fel Bacalbaşa îl menţionează atunci când a fost şi el arestat de nemţi), şi zia­ris­tul bucureştean atestă primirea caldă de care s-a bucurat armata germană atunci când a intrat în Bucureşti, la sfârşitul lunii noiembrie 1916, după eşecul contra­ofen­sivei utopice de pe Neajlov. Miile de ger­mani, austrieci, unguri şi chiar evrei² au întâmpinat cu mare bucurie venirea co­naţionalilor lor, spre disperarea şi de­za­mă­girea românilor negermanofoni. „În aces­te zile dureroase am avut în faţă spec­ta­colul cel mai întristător. Am văzut multe zeci de mii de oameni ieşiţi în stradă, aclamând pe soldaţii care ne striveau, insultând cu entuziasmul lor patria care sângera. (...) Dar umilita populaţie ro­mâ­nească sta ascunsă şi zăvorâtă, pe când în stradă ieşise toată populaţia duşmană atât de multă, din nenorocire. Nu cred că în altă ţară o populaţiune streină ar fi îndrăznit să facă atât de ofensatoare manifestaţiuni pentru ţara în care trăia. Ori în care altă ţară, această populaţiune ar fi fost pedepsită pentru necuviinţa ei. Dar poporul român este iertător.“ Puţin mai departe, Bacalbaşa este mai nuanţat şi chiar filosemit, spre deosebire de Can­cicov, care are câteva izbucniri complet an­tisemite în jurnalul său: „Am cunoscut foarte mulţi evrei duşmani ai ger­ma­ni­lor, pe când mulţi români erau prietenii lor. Am cunoscut ziarişti evrei închişi ca os­tatici, pe când ziarişti români scriau în gazetele germanilor. Am cunoscut evrei care au fost în Moldova, au luptat pe front şi s-au întors mutilaţi, pe când mulţi români s-au furişat în Bucureşti şi au rămas ascunşi sub ocupaţie. Se face, dar, o mare nedreptate când toţi evreii sunt acuzaţi că au fost agenţii şi ins­trumentele germanilor. Pot spune că, sub nenorocita ocupaţie, mulţi evrei au stat mai dârji decât mulţi români“.

Intrarea armatelor Puterilor Centrale în Bucureşti a făcut impresie, Capitala nemaifiind ocupată din 1848 de trupe străine (de cele otomane). Dacă tru­pele germane au lăsat o impresie de disciplină şi ordine („Băţoşenia trupei şi răsteala comenzilor fac impresie“), în schimb, cele austro-ungare şi turce i s-au părut nişte caricaturi de armate (cel puţin în viziunea autorului): „Ce mare deose­bi­re între cele două armate! [între cea ger­mană şi cea austro-ungară - n.m.]. Aus­tro-ungarii se disting printr-o lăbărţare caracteristică orientalilor, se vede o ar­mată pe care nici măcar doi ani de cam­panie n-au putut-o militariza pe deplin“. Iar turcii „se strecoară modeşti şi sfioşi printre trecători, niciodată nu le-am auzit glasul, niciodată o plângere nu s-a ridicat în urma lor. Foştii noştri suve­rani seculari au conştiinţa sfârşitului lor ca rasă dominantă“. Bulgarilor le rezervă Bacalbaşa portretul cel mai negru, acu­zân­du-i că de la intrarea în România nu au făcut altceva decât să violeze toate femeile şi fetele întâlnite în cale şi să fure. Nu uită să menţioneze şi celebrul episod al fur­tu­lui moaştelor Sfântului Dumitru de la Mi­tropolie, ceata bulgară neajungând la Giur­giu doar pentru că maşina în care se afla sfântul s-a defectat, ei fiind ajunşi din urmă de ulanii nemţi, trimişi de Macken­sen pentru a readuce racla înapoi, evitând o posibilă explozie a mâniei populare.

Ziaristul bucureştean recompune condiţia grea, dureroasă a Capitalei sub ocupaţia germană (în principal) din Primul Război Mondial, la patru ani de la evenimentele relatate, după cum mărturiseşte undeva, bazându-se pe fidelitatea memoriei, având în vedere că Bacalbaşa a încercat să docu­menteze regimul de ocupaţie şi jaf, strân­gând peste 200 de file, care au fost con­fis­cate în urma unei percheziții la care a fost supusă casa autorului și el însuşi ares­tat. Bacalbaşa a fost deţinut totuşi în con­diţii civilizate timp de doar o lună în Hotelul Im­perial. Imaginea regimului de ocu­paţie la Bacalbaşa este identică precum cea cre­ionată de Cancicov: nemţii, după doi ani de război, au fost foare fericiţi să jefuiască aproape totul din cele două treimi de Ro­mâ­nie ocupate în toamna lui 1916, de la ali­mente, petrol până la plă­pumi, saltele, per­ne şi... clopotele bi­se­ri­cilor. Bacalbaşa su­bliniază şi corupţia re­gi­mului de ocu­pa­ţie, în ciuda aerelor de su­perioritate mo­ra­lă pe care şi le arogau nem­ţii (dar, să nu ui­tăm, militarii germani erau disperaţi să trimită familiilor din ţară cât mai multe pachete cu alimente, haine etc., având în vedere lipsurile din ce în ce mai mari pe ca­re le cunoştea Germania în urma blo­ca­dei Antantei). „Să nu se crea­dă că ger­manii s-au dat înapoi ca să câş­tige bani, ori pe ce cale li s-a oferit. Toa­tă ţara ocu­pată era un vast câmp de ex­ploatare. De la colonel, poate chiar de la general şi până la cel din urmă jandarm, în toate ad­ministraţiile, dar mai cu sea­mă la ţa­ră, bacşişul, mita şi asocierea la afaceri veroase erau în floare.“

Amuzant şi puţin cunoscut acum este şi faptul că germanofilii rămaşi în teritoriul ocupat, bu­curoşi de înfrângerea lui Bră­tianu şi a Regelui Ferdinand, a cărui detronare mulţi o voiau, nu erau nici ei uniţi, existând două tabere mari, cea care gravita în jurul lui Petre Carp şi cea din jurul lui Alexandru Marghiloman. Germanii au făcut tot posibilul să le îm­pace, fără a reuşi. Aceşti germanofili pri­veau cu multă nerăbdare iminenta cădere a Moldovei din vara anului 1917, mai mult, împărţindu-se viitoarele beneficii. „Se împart prefecturile şi toate slujbele înalte din Moldova; germanofilii au în­ceput chiar să se certe de la pradă; la Ministerul de Interne³ funcţionarii au pri­mit ordinul ca să facă bugetul pentru ţa­ra întreagă.“ Mare a fost dezamăgirea când mii de răniţi germani au început să aflueze în spitalele din Capitală, o dovadă vie a aprigelor lupte care s-au dus la Mă­răşti, Mărăşeşti şi Oituz. Mai mult, ofiţerii germani supravieţuitori care reveneau în Bucureşti lăudau rezistenţa şi curajul tru­pelor române, pe care le comparau cu ce­le franceze, datorită artileriei, dar şi a căş­tilor primite din Franţa.

Situaţia a basculat dramatic şi oa­recum neaşteptat în vara lui 1918, dar, spre marea bucurie a celor care „au gustat“ din beneficiile regimului de ocupaţie, victoriile din timpul ofensivei aliate de 100 de zile, începută la 8 august 1918 cu bătălia de la Amiens, a dus la crearea unei breşe de 24 de km în liniile germane. Celelalte bătălii care au urmat au dus la împingerea ger­manilor spre graniţele belgiene. Armata germană, chiar dacă ulterior s-a răspândit mi­tul cuţitului înfipt pe la spate, era aproa­pe de a se dezintegra şi nu avea cum să facă faţă ritmului Antantei (în fiecare zi soseau în Franţa 10.000 de militari ame­ricani, care nu s-au dovedit atât de ne­pri­cepuţi precum bănuiau, cu aroganţa lor specifică, nemţii). „După două luni de în­frângeri zilnice şi fără nici un succes, germanii din Bucureşti sunt foarte des­curajaţi. S-au dus figurile lor joviale şi vic­torioase de până acum, le-au pierit ţăn­ţoşia şi privirea dominatoare cu care apăreau în public. Acum se strecoară cam sfioşi pe străzi, prin localurile de con­sumaţie feţele lor sunt triste.“ Ar­ma­tele aliate spărseseră frontul din Ma­ce­donia, iar Bulgaria a acceptat armistiţiul, punându-şi teritoriul la dispoziţia anglo-francezilor. Mareșalul Mackensen, ame­nin­ţat şi de remobilizarea armatei române din Moldova, a decis să se retragă în grabă din România, spre a ajunge în Germania. „Ofiţerii germani au dispărut din cir­cu­laţie. Firmele germane au început să fie sparte, unele magazine evreieşti sunt ata­cate şi devastate.“ Orgoliosul Mackensen nu a ajuns până departe, fiind capturat de francezii lui Franchet d’Espèrey în Un­ga­ria şi ţinut în captivitate încă un an.

Amintirile lui Bacalbaşa - chiar dacă une­ori repetitive, redundante, selective (de exemplu, nu suflă un cuvânt despre cele trei uniri din 1918 şi nici nu menţionează intrarea triumfală a Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria în Bucureşti, la 1 decembrie 1918 - dacă a asistat la ea, cu toate că, din ce scrie Cancicov, întregul popor bucu­reş­tean era pe străzi), folosind aproximări, zvonuri auzite prin târg, informaţii răs­pân­dite de ziarele germanofile -, reconfirmă imaginea de ansamblu, în punctele sale esenţiale, a regimului de ocupaţie al pu­te­rilor centrale, dar şi informaţii preţioase des­pre colaboraţioniştii români şi despre nu­mărul însemnat, poate mai mare ca la al­te popoare, al cozilor de topor, gata ori­când să profite de pe urma oricărui de­zastru na­ţional. Judecata lor de după 1918 de cei care înduraseră refugiul din Moldova, umi­linţele şi acuzele, dar în ur­ma cărora con­tinuaseră să creadă în idea­lul Regatului Ro­mân extins, ne apare acum mai mult sim­bo­lică, dar dovedeşte că societatea ro­mâ­neas­că interbelică avea o memorie foar­te bună (spre deosebire de cea de după 1989), toc­mai pentru că niciunul dintre ger­manofilii care s-au pus în slujba ocu­pan­tului nu a mai primit apoi poziţii importante. //

Note

1. Stoica, Stan (coord.) - Dicţionar biografic de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008.

2. Mulţi evrei luptau şi în Armata Română, după unele surse, 11% din minoritatea evreiască, procent mai mare decât cel din rândul românilor.

3. Credem că e o confuzie, fiind vorba de funcţionarii Ministerului Finanţelor.