Capsula memorială a unui timp de criză

Întotdeauna m-a uimit capacitatea de a pri­vi în viitor, funcția de predicție de care dau dovadă scriitorii, artiștii, poeții, mu­zi­cienii. Atunci când politologia, geopolitica, diverse științe și relații in­ternaționale nu mai func­țio­nează și nu mai spun ni­mic, poeții vorbesc mai bi­ne și mai „curat“ decât cei­lalți. Marile crize din so­cie­tate, războaiele din secolul trecut au fost prezise cu un avans de cel puţin un de­ceniu de către elitele ar­tis­ti­ce și intelectuale. Când am văzut în librărie cartea lui Mircea Cărtărescu intitulată Peisaj după is­terie, am știut instinctiv că prin in­ter­me­diul ei voi înțelege nu doar starea actuală a României, ci și ceea ce ne așteaptă în vii­torul (foarte) apropiat. Dacă mai există o soluție, o cale de salvare. Sau nu.

În rândurile care urmează aș fi dorit să scriu o „recenzie“ corect, pe linie, în care să spun cât de „mare“ este Mircea Căr­tă­res­cu și cât de bine a înțeles el totul din stratosfera poetică unde se află plasat - nu există prietenie între oameni și zei, nu-i așa? Dar ar fi fost o încercare nereușită, sunt convins.

Volumul cu pricina, reunind texte de im­pli­care civică din perioada 2007-2017, mus­tește de tristețe, luciditate amară și iro­nie. Mai găsim diverse obsesii na­țio­na­le, enervare și multă lehamite. Aș fi vrut, repet, să scriu o recenzie în care să arăt, la final, că am înțeles din carte faptul că degradarea societății este atât de mare, atât de gravă, încât nici măcar antidotul nostru rațional (retragerea din lume cu o carte de I.L. Caragiale pe genunchi) nu mai funcționează. Sau des­pre confruntarea cu mașina de tocat carne a mass-me­dia din România actuală, din care niciun intelectual demn de acest nume și ti­tlu de noblețe nu mai poate rămâne neatins, fiind ne­vo­it să poarte, tragic, cununa de spini a Internetului, îndesată pe cap de „forumişti“ – dintre care mai mult de ju­mă­tate ar trebui internaţi şi mâine la ba­la­muc din cauza gravelor probleme psihice - o spun în nume personal. O spurcare con­tinuă - scuzați-mi expresia - prin care sis­temul politic din România se definește și se autoprotejează și căreia puțini, foarte puțini au puterea de a-i rezista. Așa că nu am putut livra o recenzie, ci un fel de joc cu accente dadaiste. Am hotărât să aleg un cuvânt-cheie sau mici grupuri de cu­vinte, extrase din volum.

Rezultatul final îl veți judeca dum­nea­voas­tră.

„Havel, putere, Brexit, demonstrație, no­roi, stradă, slogan, sentiment, neam de slugi, Facebook, criză economică, Frank­furter All­gemeine Zeitung, criza valorilor, criza omu­lui, Ziua Națională, mogul, Tu­dor Mușat­es­cu, fierbere în suc propriu, negativism, fun­damentalism, abuz, fana­tici, poeți, mu­zicieni, clasa de mijloc rea­lă, Bă­ses­cu, Oligarhia, victime, călăi, kitsch­o­mani, rea-voință, falimentul pre­sei de ca­litate, in­culți, cancan, elitist, blog, pa­ia­țe de bâlci, exorcizare, furie de cămila oarbă (a Istoriei), poeți arabi, mie­re, ve­nin, Dâm­bovița, libertatea cuvân­tu­lui, a sugruma, otrăvuri lente, voluptatea ma­so­chistă de a vorbi despre noi ca des­pre ultimii oa­meni din lume, fanarioți, clasă politică jal­nică, lobby, bombastic, băieții buni, Uni­unea Europeană, Vocea Rusiei, Deut­sche Welle, Congo, declarații bă­tă­ioa­se, Ceau­șescu, Dumnezeu, Boc, Pe­tre Ro­man, APACA, Spiru Haret, Năs­ta­se Adri­an, voturi, stân­ga reală, dreapta adevărată, puncte car­di­nale.“ Și încă: „forumizarea mass-me­dia, România Ma­re (gazeta), deschidere către alte puncte de vedere, anii ’90, ano­nimat, tabloid, por­nografie, divertisment subcultural, cha­turi, degradare, coșmar, închisoare, gră­diniță, facerea lumii, legi, justiție, pop­corn, etnicitate, WikiLeaks, Wi­ki­pe­dia, 2008, optimism, Cioran, Cio­rani, au­toflagelare, Don Quijote, Cuba, Cas­tro, Va­lahia, Levant, coadă la pașa­poar­te, no­mad în țara mea“.

Gata, am ostenit. Peisaj după isterie. Nu știu ce să mai adaug, ce să mai spun acum, la finalul lecturii unei cărți-do­cu­ment, cărți capsulă memorială a unui timp de criză. O carte tot atât de dură de acceptat precum diagnosticul pus de me­dicul radiolog unui fumător de două pa­chete de țigări pe zi.

„Isteria aceasta trebuie să înceteze“ - acesta cred este totuși mesajul optimist trans­mis de Mircea Cărtărescu. Dar cum? România mea și a noastră este mai bună de­cât noi toți. Punct și de la capăt.