Carol calare pe Mihai (Nebunul)

Re-pre-post-

Romania recupereaza dand inapoi. In anumite domenii acest lucru este salutar. In altele este insanitate. Retrocedarea proprietatilor imobiliare este nu doar o masura reparatorie, morala, ci si o afacere ce impulsioneaza economia. Uneori, retrocedarile acestea se bazeaza pe documente false, contrafacute. E salbatic, dar normal pentru capitalismul de jaf ce se apropie, totusi, de incheierea ciclului sau istoric la noi. E un ciclu al avantului. Conteaza insa foarte mult cati pasi te dai inapoi pentru a-ti lua avant. Si pe ce teren faci acesti pasi. Te paste primejdia de a te da atat de inapoi, pe un teren mlastinos, incat saltul sa te arunce cu un pas indaratul locului in care te aflai initial. Acest lucru este valabil mai ales in domeniul retrocedarilor extraeconomice. Retro-cedarea proprietatilor culturale, a "proprietatilor" intelectuale ale mentalului colectiv poate sa insemne mai mult decat o simpla moda retro, sentimental-spiritualista si baroca, asa cum a fost resurectia discursului eliadesc-cioranian, romanist si ortodoxist, in anii ‘90. Retrocedarile imobiliare veroase duc la aparitia unor blocuri agresive de beton si sticla. Retro-cedarile intelectuale ale proprietatilor mentalului public duc la aparitia unor blocuri regresive de text si imagine. Duc la paseism, nombrilism, defetism, la un scepticism lucrativ pentru cel care-l debiteaza, dar distructiv, dezangajant pentru cei ce-l recepteaza si il internalizeaza. Duc la promovarea unei culturi pretentioase, a unei intelectualitati de duh si sfada - localista, refractara, resentimentara, narcisista si autista, ale carei valori sunt plasate exclusiv in trecutul bun si autentic, opus prezentului rau si alienat. O recenta retro-cedare de acest fel este instalarea machetei (in marime reala) a statuii ecvestre a Regelui Carol I, in fata Palatului Regal (actualmente Muzeul National de Arta al Romaniei) si cu spatele la Fundatia Universitara Carol I(actualmente Biblioteca Centrala Universitara). Autorul statuii esteFlorin Codre, sculptor etc. Statuia sa este talata, in mare, pe amplasamentul si inin care, din 1939 pana in 1948, s-aaflat statuia ecvestra de bronz a Regelui Carol I, realizata de sculptorul croat Ivan Mešć, in urma unei comenzi primite de la Carol al II-lea. Statuia lui Florin Codre este o pastisa stinsa dupa statuia lui Mešć, care, topita de comunisti pentru a produce statuia lui Lenin, nu mai poate fi reprodusa la ora actuala dupa modelul, redus la scara, aflat in proprietatea mostenitorilor sculptorului croat, ce pretind o suma de ordinul milioanelor de dolari pentru o operatie de altfel discutabila ca legitimitate. Conteaza mai putin faptul ca macheta actuala ar fi trebuit plasata, conform avizului MCC, in Piata Victoriei si conteaza chiar si mai putin faptul ca macheta de fata ar trebui plebiscitata, printr-un simulacru de consultare populara, de locuitorii orasului, comica acoperire a unei politici a faptului implinit ce a dus la aparitia, printre atatea altele, a sindromului bordura si asfaltulsau a mamaligii de bronz din varful tepei de marmura ce se ia la intrecere, la doar cativa metri, cu statuia lui Carol I. Mai importanta decat aceste detalii de culise, ce fac deliciile scenaritei culturale locale, este insa problema de fond - ce vom face cu aceasta statuie? Ce ne (re)da ea noua, acum? Cum se plaseaza ea vizual, artistic, arhitectonic, dar mai ales istoric si cultural in mentalul actual?

Caromelatta

Pentru a raspunde la aceasta intrebare, trebuie inteles locul si rolul statuii ecvestre originale a lui Carol I, aceea a lui Mešć, intrucat statuia actuala este doar o Kagemushaa aceleia, un surogat, retro-cedare. Surpriza apare chiar de aici.Statuia comandata lui Mešća multumit comanditarul, pe Carol al II-lea, pentru ca era statuia lui, a lui Carol al II-lea. Caracterul ei supra-monumental, vag faraonic (numai soclul avea 8 metri inaltime), reflecta ambitiile grandioase, dictatoriale, ale unui monarh ce pierduse nu doar masura propriei persoane, ci si masura tarii sale, cuprins de visuri de marire XXL, in conditiile in care tara era amenintata sa treaca de la masura M la S, cum urma sa se intample la mai putin de un an de la dezvelirea statuii, prin rapturile teritoriale cunoscute. Statuia il reprezinta mult mai mult pe Carol al II-lea decat pe Carol I si pentru ca acesta din urma, o alteta frugala, om cumpatat si modern, a preluat tronul Romaniei ca pe un birou, ca pe o sarcina dusa la bun sfarsit (pana si prin moarte), de primul functionar al tarii. Poate la fel de mare la sfat, dar nu cu mult mai inalt la stat decat Stefan cel Mare, Carol I nu stralucea la capitolul maretie pompoasa - coroana Romaniei a faurit-o din teava de otel a unui tun capturat de la turci in Razboiul de Independenta. Si nu era un tun de calibru mare. Bun soldat si diplomat, el ar fi fost stanjenit de un monument al nemasurii, cum era statuia lui Mešć. Carol I, spre deosebire de egotistul si arogantul Carol al II-lea, era un om mai din popor (dar, din fericire pentru poporul roman, era dintr-un alt popor). Nu maretia il atragea, ci pitorescul - marturie sta si acum Castelul Peles, o bomboniera garnisita cu fantasme romantioase, si nu cu aspiratii grandioase (precum, de pilda, Casa Poporului, care o depaseste intru kitsch, caci paranoia surmonteaza idilicul tocmai pe versantul grandorii). Statuia ecvestra comandata de Carol al II-lea era potrivita mai degraba unui condottiere , precum Gatamelatta lui Donatello de la Padova (dupa care este si calchiata), pentru a satisface gustul de aventurier al lui Carol al II-lea, si nu amintirea lui Carol I, cel care si-a educat colaboratorii in spiritul datoriei cotidiene, dandu-le cadou ceasuri desteptatoare, si nu bastoane de maresal. Mai mult, proslavirea monarhiei romane prin hiperbolizarea apoteotica a fondatorului ei, ecou clar al mitologiei romaniste curente in acea vreme, a fost incredintata, deloc intamplator, lui Mešć, la randul sau apostol artistic al unui mitologism national, panslavist, care rezona profund, prin simbolismul politic, cu proiectiile si fanteziile arcadiene ale Frontului Renasterii Nationale, fictiunea de partid populist, unic, de care se folosea Carol al II-lea pentru a de-legitima partidele istorice si pentru a fonda un stat corporatist, nationalist, pe valori opuse democratiei parlamentare pluripartite. Parfumul de basm popular dublu rafinat politic emana cu pregnanta din statuia lui Mešć. In ciuda modelului ecvestru renascentist, in ea rezonau inca notele secesioniste, dulceag-simboliste, sesizabile indeosebi in silueta liric stilizata a calului, ce cobora parca dintr-o poveste din vechime, asa cum erau acestea ilustrate, cu linii si volute ornamentale, fanteziste, pentru a sugera timpurile de odinioara si legitimitatea istorica legendara ("de poveste") a monarhiei. Pentru vremea ei, statuia lui  era un manifest politic. Ea facea parte dintr-un program ideologic, se incadra intr-un discurs ce se adresa in chip semnificativ publicului, acelui public de atunci.

Becal ecvestru

Intrebarea este: cui se adreseaza acum sosia Codre a statuii lui Carol I? Ce spune ea? Din pacate, ca mai toate productiile monumentale de acum, nici aceasta sculptura nu spune nimic, nimanui. Este o pura piesa de mobilier urban, ca o toaleta publica mobila (care are, cel putin, o utilitate practica). Ca obiect simbolic, asa cum ar trebui sa fie orice monument, statuia in cauza, desi enorma, este perfect inerta, neutra, o gonflabila in bronz. Evident, ea are un anume sens politic - asa cum teapa lui Ghildus a fost implantata la un capat de mandat de stanga drept semn de aducere aminte a unei guvernari din care nimeni nu a scapat pedepsit, asa si ecvestra lui Codre bate saua la sfarsitul unui mandat de primar de dreapta, ca sa priceapa magarul ca acesta poate sa ridice si bronzuri, nu doar sa infunde borduri. Numai ca de la aceste practici derizorii (simple pompe de bani, toate), care doar periferic pot fi numite politice, pana la un angajament politic real (fie el si eronat), care sa spuna cu adevarat ceva publicului, este o distanta astronomica. Precum toate monumentele de acum, si acesta pacatuieste nu doar prin lipsa de idei si prin mediocritate artistica, ci mai ales prin aceea ca face doar act de prezenta, eludandu-l pe acela de a semnifica. Nu are nicio "obligatie" morala si ideatica, cu exceptia aceleia contractuale, de a fi executat. Propunand un cal mai robust decat cel al lui Meštrović, Codre aduce grupul ecvestru mai aproape de sursa, de Gatamelatta lui Donatello, stergand astfel lustrul secesionist de pe modelul renascentist. Numai ca in acest fel statuia isi pierde orice particularitate stilistica, orice urma de individualitate, devenind a n-a pastisa pasabila, rezonabila, a unui fictiv monument renascentist care ar putea fi plasat oriunde in aceasta lume, de la Murmansk la Auckland. Incapabila sa caracterizeze intr-un chip memorabil, specific si intrinsec Romania, Bucurestiul sau pe Carol I, statuia iroseste si aerul poetico-politic de figura coborata din povestea istoriei nationale a originalului, evitand orice miza ideologica, pentru a deveni o poza dintr-un muzeu al figurilor de ceara, turnata insa in bronz. In mult bronz, caci Codre propune, la un cal mai ferm, si un Carol mai masiv. Rezulta o galca de eroism umflat, care te face sa simti mai degraba cantitatea metalica a lucrarii decat calitatea ei sculpturala. In loc sa fie o restituire a statuii initiale, acest bronz fara miza este o mistificare, pentru ca demistifica originalul pana la pierderea oricarei urme a sensului. Se va spune ca de sensuri precum acelea politice, ale statuii lui Meštrović, nici nu (mai) avem nevoie. Ele s-au dus si este mai bine sa le uitam si sa acceptam ca acest mobilier public de bronz de acum, inofensiv, este mai potrivit unui spatiu urban actual. Exista insa doua mari probleme aici. Una este teoretica - ce viitor si rost are un for public care inceteaza sa mai fie for, loc al unei dezbateri, al unei implicari civice, fie ea pur vizuala? Mobilata cu monumente neproblematice, incapabile sa solicite publicul in vreun fel, piata devine un simplu loc de trecere, un gang mai larg de care te debarasezi parcurgandu-l, fara ganduri, fara vreo experienta aparte. E un loc in care exista un obiect mare, monumentul, pe care il ocolesti, de regula cu automobilul. Incetand sa provoace o dezbatere, o reactie (fie ea doar interioara), asa-zisul for public devine o conventie valida, dar vida, iar citadinismul devine urbanism de planseta. Cealalta problema este mult mai practica, chiar daca la fel de fara iesire ca si prima - cum e cu putinta sa coexiste intr-un spatiu relativ restrans, in aceeasi piata, un numar de patru monumente si ansambluri monumentale distincte, care se calca deja pe vazaturi, carora acum li se va adauga si acesta? Ajunsa tomberon de monumente, piata nu va fi doar refractara coagularii unei minime identitati publice, civice, ci se va sufoca in cacofonia generala. Atata vreme cat, cel putin, teapa lui Ghildus nu va fi indepartata de acolo, este ridicol orice plan de mobilare a pietei. Pe de alta parte, chiar daca statuia lui Codre ocupa cam acelasi amplasament cu aceea a lui Meštrović (mai putin inaltimea), la ora actuala ea sta fata-n fata cu o alta amenajare a Curtii de Onoare a Palatului Regal decat aceea din anii 40. Intre Carol I si Sala Tronului din Palatul Regal se interpune acum o ampla galerie in aer liber, populata cu vreo duzina de... statui de bronz, unele dintre ele de certa valoare. Densitatea uluitoare de sculpturi din zona Pietei Palatului contrasteaza, prin inflatie, cu restul Bucurestiului, care chiar este sarac in monumente. Mai mult, in dispunerea actuala, privit frontal din Curtea de Onoare a Palatului Regal, monumentul ecvestru al lui Carol I este practic obturat de o opera mult mai importanta decat statuia lui Codre, Mihai Nebunul, remarcabilul bronz al lui Ionescu-Valbudea. Vazut in perspectiva, pe axa, din Curtea de Onoare a fostului Palat Regal, Carol I pare sa-l calareasca pe deselate pe agitatul Mihai Nebunul, iar nu pe placidul bidiviu de bronz dintre picioarele-i raschirate. Prin inevitabila suprapunere perspectivala, dar mai ales prin tensiunea dramatica a personajului si prin calitatea plastica a realizarii, sculptura lui Ionescu-Valbudea lasa cu mult in urma ternul decoct renascentist al lui Codre, cum fac de altfel si celelalte statui, semnate de Fritz Storck sau de Ioan Georgescu. Prezenta acestor sculpturi in acel loc va demasca mereu tentativa atat de transparenta a comanditarilor si a autorului prezentului Carol I, care, bazandu-se pe indiferenta estetica a publicului, spera ca, in doi-trei ani de la instalarea ei, aceasta imitatie de statuie istorica sa treaca drept ceea ce nu este, drept o autentica, veche statuie istorica. Mihai Nebunul si celelalte statui veritabil "istorice" vor arata mereu cu degetul catre compozitia greoaie si catre suprafata neingrijita, inutil "expresiva", rugoasa, nepolizata, a bronzului recent, denuntandu-l ca uzurpator - un Carol pe cal din vreme de Becali.