Cartea-Amiral: biografia lui Horthy

Catherine Horel a fost, foarte recent, în România. Domnia sa avut cu această ocazie o serie de prezențe publice – conferință, lansare de carte, interviuri (presă scrisă, audio, video). Am fost martor direct al câtorva și despre fiecare dintre ele pot să depun mărturie – sunt convins că și alții ar putea să o facă cel puțin la fel de convingător ca mine, în același sens – că am avut de-a face cu o extraordinară ofensivă de șarm. Prezența în țara noastră a doamnei Horel a coincis și cu debutul său editorial în limba română (o limbă pe care, à propos, o cunoaște destul de bine): este vorba despre o extraordinară carte de istorie – o biografie, mai precis – dedicată unuia dintre liderii duri din secolul trecut, cu apucături și fapte (numeroase) dictatoriale: Amiralului Horthy. Cartea – complet, titlul ei este Amiralul Horthy. Regentul Ungariei – este cea mai recentă apariție editorială a seriei Istorie de la Humanitas; o serie, à propos, care arată de multă vreme foare bine și care merge, în piața de carte de la noi, pe același culoar (care oferă numeroase beneficii cititorilor interesați de acest tip de literatură) cu seria Historia de la Polirom (despre care am mai scris, de altfel, chiar aici, în revista 22).

Iată, mai întâi, cine este Catherine Horel (cu mențiunea că voi folosi o prezentare oficială, care aparține editorilor români): director de cercetări la Centrul Național Francez de Cercetări Științifice (CNRS); specialistă în domeniul Europei Centrale, predă la Paris I Panthéon-Sorbonne. A obţinut doctoratul în istorie cu teza Les Juifs de Hongrie, 1825–1849, problèmes d’assimilation et d’émancipation. A publicat volumele Histoire de Budapest (1999), La restitution des biens juifs et le renouveau juif en Europe centrale (2002), Cette Europe qu’on dit centrale: des Habsbourg à l’intégration europé­enne, 1815–2004 (2009; Premiul Guizot al Academiei Franceze) și Amiralul Horthy, regentul Ungariei (L’amiral Horthy, régent de Hongrie, 2014). La cinci ani distanță, așadar, de ediția originară, avem și în limba română o carte despre care nu ezit să spun că este cu totul remarcabilă (și, dacă formularea nu ar fi fost scandalos și mizerabil deturnată de către doamna Alina Mungiu, aș fi plusat scriind chiar că e impecabilă). În orice caz, în mod evident și în chip foarte plăcut: suntem în fața, suntem beneficiarii unei lucrări de mare anvergură.

Motto-ul pe care autoarea franceză l-a ales e un foarte bun GPS pentru sensul în care merge această carte. Iată care este acesta: „Istoriografia are, prin urmare, sarcina de a pune capăt mitului total nejustificat al lui Horthy, așa cum le este prezentat maghiarilor“ (Ludwig Furst Windischgraetz). Simplu spus, dar foarte simplu: avem de-a face, odată cu această carte, cu o biografie care este susținută, simultan și programatic, de o narațiune demitologizantă. Operațiunea de deconstrucție a miturilor care îl au în centrul lor pe Amiralul Horthy – executată foarte convingător, cu minuție, eleganță, competență de Catherine Horel – este cu atât mai necesară cu câd „Regentul Ungariei“ a avut parte de un destin postum complicat și, în bună măsură, determinat (alterat? deturnat?) de grile ideologice puternice: „aghiotant al lui Franz Joseph, între 1909 și 1914, Horthy a oferit incontestabil imaginea unui om al vechiului regim – ceea ce și era, fără îndoială. În anumite privințe, apare ca reîncarnare a împăratului, care rămâne punctul său de referință în termeni de decizie politică. Domnia sa a fost calificată drept dictatură fascistă de istoriografia comunistă după 1945, dar reabilitarea la care asistăm după tranziția la democrație din Ungaria maschează absența analizei omului și a sistemului“. O va face, poate că e subînțeles, doamna Horel în acestă carte – analitica omului și a sistemului pe care l-a pus în mișcare de la vârf ocupă, de altfel, partea cea mai consistentă a acestei ample lucrări. Regentul. 1914‑1945 înseamnă, în termeni cantitativi, secțiunea care echivalează cu două treimi din carte, a treia parte fiind compusă din două secțiuni (întâi, perioada de formare – Marinarul. 1866-1918 – apoi, la finalul cărții, Exilatul. 1944-1957) care încadrează, inclusiv în sensul unei abordări de tip cronologic, partea principală, miezul cărții, așa-zicând.

„O biografie echilibrată“ – așa își numește între altele (și în cazul acestei formule – cu multă modestie) doamna Horel opera sa de neocolit de acum încolo: una care „își propune să arate regimul Horthy așa cum a funcționat acesta între 1920 și 1944: autoritar, retrograd, fără îndoială, sub multe aspecte, dar foarte îndepărtat de fascismul italian și nazismul german. Horthy nu era cu siguranță fascist – dar ce anume gândea el, de fapt? Își dorea el oare să revină la regalitate lăsându-se încoronat sau transmițând puterea fiului său? Calvinist, a pus accentul pe valorile creștine tradiționale și, în mod paradoxal, mai degrabă catolice. Nu a instaurat cultul personalității, dar imaginea sa era omniprezentă. (...) Horthy poate fi, oare, în cele din urmă, rezumat la politica externă revizionistă dusă de Ungaria după dezmembrarea validată de Tratatul de la Trianon?“. Citatul ales imediat mai sus e ales și pentru că el indică, subtil, sensul metodei de lucru la care face apel istoricul francez – una în care este vital ca întrebările să fie puse în mod adecvat și frontal, tranșant, curajos. De altfel, designul care dă această monografie multistratificată și luxuriantă (în sensul pozitiv al termenului) este susținut de mai multe tipuri de interogații cărora li se răspunde în detaliu în cadrul acestei cărți. În sistematizarea pe care ne-o propune însăși Catherine Horel, cele mai importante întrebări care ghidează cercetarea cu privire la cine a fost, cu adevărat și dincolo de „coroanele“ sale mitologice, Amiralul M. Horthy dau următoarele direcții și opțiuni tematice privilegiate: a) cum este just să fie integrat liderul autoritarist maghiar în ceea ce, pentru Ungaria, se numește „problema generațională“? (C. Horel: „Horthy aparține, prin data sa de naștere, celei a Compromisului din 1867, și este deci un produs al dualismului“); b) cum își proiecta Amiralul Horthy succesiunea? (C. Horel: „una dintre dimensiunile cultului personalității care s-a dezvoltat în jurul lui îl asocia pe fiul și pe nepotul său“); c) care anume a fost natura regimului horthy-ist, cu un accent aparte asupra relației acestuia cu fascismul? (C. Horel: „personalitățile fascizante sau simpatizante ale fascismului italian sau ale nazismului german erau incontestabil prezente în anturajul lui Horthy și în angrenajele puterii, fără ca el însuși să fie apropiat de acestea“); d) în ce fel revizionismul a fost, pentru regimul Horthy, o rațiune de a fi? (C. Horel: „aceasta [revizionismul, n.m., CP] este justificarea tuturor deciziilor de politică externă, cu o clasă politică aflată în consens, dincolo de cercurile apropiate de putere și de extrema dreaptă“); e) cum trebuie privite politicile antisemite ale lui Horthy? (C. Horel: „antisemitismul regimului reprezintă o problemă majoră pentru abordarea perioadei regenței, dar nu aș vrea să fac din aceasta un factor supradeterminant“); f) ce anume are specific captivitatea din Germania? (C. Horel: „negocierile care au dus la alegerea exilului în Portugalia ascund câteva zone de umbră, ca și intervalul de timp între începerea lor și sosirea familiei la Lisabona, în ianuarie 1949“); g) cum trebuie să fie citite Memoriile lui M. Horthy? (C. Horel: „Horthy și-a scris singur Memoriile, ceea ce este, în același timp, o șansă și un blestem pentru biograf“); h) care este diferența specifică a cultului personalității în cazul Amiralului Horthy? (C. Horel: „Imageria lui Horthy este radical diferită de aceea a vecinilor germani și italieni“).

Nu în ultimul rând (și, în fond, extraordinar de interesant și de actual), cartea răspunde unei serii de întrebări cu privire la ceea ce autoarea ei numește „studiul memoriei personale“ în cazul personajului principal al biografiei sale: „după diabolizarea făcută de regimul comunist, tranziția democratică din 1990 a deschis calea pentru o glorificare a lui Horthy, care a cunoscut un prim apogeu în timpul reînhumării de la Kenderes, în septembrie 1993“.

Un „prim apogeu“, așadar; ulterior, în deceniile care s-au scurs până astăzi, au fost mai multe asemenea momente de glorificare. Ceea ce înseamnă, nu în ultimul rând, mai ales în implicitul acestui demers istoric (dar și etic), dar de câteva ori și în chip explicit, că volumul pe care ni-l propune Catherine Horel se aliniază (și avertizează în acest sens, totodată) formulei celebre a lui George Santayana: „aceia care nu își amintesc trecutul sunt condamnați să îl repete“. //

CATHERINE HOREL

Amiralul Horthy, regentul Ungariei

Traducere de Lia Decei

Editura Humanitas, 2019, 424 pag.