Cartea regăsirii

D-l Baconschi nu rămâne încremenit în fascinaţia faţă de deschiderile social-media. Departe de a cădea la nesfârşit în abisul ferestrelor ce se deschid unele din altele, dânsul se întoarce şi încearcă să refacă drumul pe care ecranul îl aspiră şi îl ocultează în bidimensionalitatea lui.

Ne-am obişnuit să trăim într-o lume în ca­re lucrurile pur şi simplu se întâmplă, în­tr-un ritm pe cât de haotic, pe atât de ac­celerat, de aşa manieră încât tentativa de a le înţelege – atunci când o mai ispitim – pare sortită eşecului. Această perpetuă adap­tare a vieţii fiecăruia la dinamica me­reu schimbătoare a lumii marginalizează reflecţia şi, în loc să-i valorizeze puterea de oglindire, o recurbează asupra ei în­săşi, într-un nesfârşit cerc al zădărniciei. E drept că nici gândirea nu se lasă uşor antrenată în umilul exerciţiu al sem­ni­fi­cării cotidianului, ci se întoarce (prea ade­sea ostentativ) în amfiteatre pustii şi în monologuri sterile.

Veacul trecut a fost, ca niciunul în istorie, al ştiinţei şi al de­ri­vatelor ei tehnologice. O vre­me, oamenii de ştiinţă au fost – graţie formaţiei lor de şcoală veche – şi remarcabili gânditori. Iar gân­ditorii au ţinut pasul cu ştiinţa, mai ales în vremea în care aceasta şi-a păstrat pre­ponderentă dimensiunea teoretică. Apoi drumurile s-au despărţit; cartea clasică a lui Alan Sokal despre Imposturile in­te­lec­tuale a venit să măsoare distanţa care se­pa­ră două lumi incomprehensibile una al­teia. Pe de altă parte, graţie tehnologiei, ştiinţa s-a socializat, devenind un bun co­mun. Nu e de mirare că impactul teh­no­lo­giilor a devenit destul de repede – încă din vremea începuturilor Şcolii de la Frank­furt – obiect de meditaţie a ştiinţelor so­ciale. Răspândirea şi banalizarea teh­no­lo­giilor informaţionale (sau inteligente) şi mu­taţiile pe care acestea le produc, deo­potrivă, în social şi în viaţa indivizilor e, de mult, un loc comun al umanioarelor din Occident. La noi, deşi (sau poate toc­mai pentru că) aderenţa la aceste teh­no­logii e pe cât de recentă, pe atât de pa­sională, meditaţia asupra impactului lor a rămas marginală. În ciuda caracterului lor remarcabil, Ochiul de sticlă al lui Bogdan Ghiu şi Navi-gând-ind al lui Adrian Mi­ha­lache n-au reuşit să impună un stil de ra­portare la tehnologiile media. Nici lu­crările traduse, începând cu antologia rea­lizată de G.G. Costandache şi Şt. Trăuşan-Matu (Hermeneutica şi ontologia cal­cu­la­toarelor) şi continuând cu clasicii Umberto Eco, Marshall McLuhan şi Gilles Lipo­vet­sky, n-au avut parte în lumea noastră de succesul de care s-au bucurat în ţările de ori­gine. Pe cât de mare e dependenţa noas­tră de noile tehnologii (media şi sociale), pe atât de mic e interesul de a le înţelege şi, implicit, de-a ne înţelege pe noi, ca uti­lizatori ai lor. Acest fapt e cu atât mai straniu, cu cât avem în universităţi secţii de Comunicare şi Advertising, al căror stu­diu pendulează între structura anatomică a capitolelor de manual şi contingentul unei practici ce se dispensează de orice cunoaştere.

Lucrarea cea mai recentă a d-lui Teodor Ba­conschi, Facebook. Fabrica de nar­ci­sism (Humanitas, 2015), vine în acest spaţiu gol dintre cotidian şi reflexiv ca o punte de legătură. Pentru mulţi va fiind ui­mitor faptul că d-l Baconschi – cu­nos­cut pentru studiile sale asupra gândirii pa­tristice – se învredniceşte să analizeze fe­ţele derizorii ale nimicului zilnic al fie­că­ruia dintre noi. D-l Baconschi nu e doar un subtil teolog, ci, în egală măsură, un antropolog atent la mersul istoriei, un di­plo­mat capabil să vadă lumea la scară ma­re, un om deopotrivă retras în spaţiul de studiu şi implicat în viaţa cetăţii. Mul­tiplele ipostaze ale dânsului se regăsesc în acest excurs despre „cartea feţelor“ care pa­re a avea funcţia unui gât al clepsidrei. Căci ea adună diversele orizonturi şi com­petenţe ale autorului pentru a le proiecta în multiple direcţii, a căror deschidere e menită a contura un orizont de sem­ni­fi­caţie a fiecăruia dintre noi, a tehnologiei şi a lumii pe care o împărtăşim. Ecranul calculatorului e, pentru d-l Baconschi, deo­potrivă punctul de fugă al unei me­di­taţii asupra contemporaneităţii (descrisă cu o luciditate nocturnă) şi locul în care ni se dezvăluie „perspectiva inversă“ a unei tradiţii pentru care atenţia faţă de realul proxim primează asupra fugii în ficţional. De aşa manieră, că ne putem în­tre­ba care e genul acestei cărţi – unice atât în cultura noastră, cât şi în bi­blio­grafia autorului: jurnal (al pierderii şi al regăsirii), suită de meditaţii au fil des jours (atât asupra unor teme perene, cât şi asupra unora circumstanţiale) sau o tentativă de a aproxima sensul unei istorii ajunse la ceasul unei ecranări spectrale? E în această carte câte puţin din toate şi toc­mai de aceea e o carte vie, care se citeşte în ritmul participării şi al desituării citi­torului de lumea la care ea trimite. Şi încă ceva: e o carte cu interstiţii şi cu gânduri deschise, care-i lasă celui ce o citeşte bucuria (şi, poate, datoria) de a răspunde şi de a (se) întreba el însuşi.

Intelectualul e un om ca toţi oamenii în faţa ecranului calculatorului, la fel ca şi în agitaţia străzii. Ceea ce-l in­di­vidualizează este tentativa de a găsi o semnificaţie gestului comun, pro­iec­tându-l într-un orizont de sens. D-l Ba­conschi se deosebeşte de mare parte din­tre „consumatorii“ social-media prin ace­ea că nu rămâne încremenit în fascinaţia faţă de deschiderile acesteia, fascinaţie pe care a cunoscut-o şi pe care o măruriseşte. Departe de a cădea la nesfârşit în abisul fe­restrelor ce se deschid unele din altele, dân­sul se întoarce şi încearcă să refacă dru­mul pe care ecranul îl aspiră şi îl ocul­tează în bidimensionalitatea lui. În de­fi­nitiv, ecranul nu are o consistenţă pro­prie, ci doar pe aceea a fantasmelor noas­tre care se proiectează şi joacă pe „pânza“ lui. Odată conştientizat acest lucru, an­tropologul – dar şi istoricul religiilor şi po­litologul – nu mai e prizonierul noii lumi, căci şi acesteia i se potrivesc uneltele lui. Nu e de mirare că, dintru început, în­tâl­nim un vocabular „clasic“ al disciplinelor socio-umane: secularizarea, utopia, ali­e­narea. Rostul acestor termeni e unul si­tua­tiv: „noua“ vogă a Facebook-ului nu e no­uă decât pentru cei care se pierd (cu trup şi suflet) în ea; pentru cine e capabil de o distanţă critică e vorba de încă una dintre feţele unei istorii în care se întretaie liniile de fugă ale dispersiei şi cele ale con­vergenţei unor teme recurente. Regăsim astfel tema desacralizării, a pierderii „au­rei“ lucrului concret în favoarea ba­na­li­ză­rii şi a derealizării, pe cea a (pseudo)­le­gi­ti­mării – prin număr şi tehnică – a tuturor inepţiilor, la fel ca şi pe cea a trans­pa­renţei absolute, care sfârşeşte ca o privire oarbă în vid.

Pentru fiecare dintre cele trei pers­pective (alegerea îmi apar­ţine, în carte sunt mult mai mul­te), autorul foloseşte un ins­trumentar de analiză specific: pentru cel dintâi, pe cel al istoricului religiei, pentru cel de-al doilea, pe cel al antropologiei cotidianului, iar pentru al treilea, pe cel al politologiei. Şi totuşi, nu avem de-a face cu nicio ostentaţie me­todologică; schimbarea registrului permite mai buna focalizare a problemei care, la rândul ei, nu e fixată într-o tipologie, ci lăsată să se manifeste în curgerea firească a temelor ce o alcătuiesc. Mai avem de-a face şi cu o suită de treceri – adesea ful­gurante – de la planul individului (d-l Ba­conschi reproduce chiar şi mesaje primite pe Facebook) la orizontul geopolitic şi, mai ales, istoric şi cultural care semnifică (sau desemnifică) experienţa concretă a feţelor ieşite pentru o clipă din pura lor virtualitate. Şi, peste tot, ca un portativ su­­biacent, contrastul dintre spectacolul de masă şi cultura clasică. Ceea ce e fru­mos în această carte e faptul că autorul nici nu le antagonizează – punându-ne în faţa unei imposibile alegeri –, nici nu le si­tuează pe acelaşi plan – dizolvându-le în magma informă a unei „culturi media“. Pentru d-l Baconschi, tradiţia culturală a Europei, ameninţată deopotrivă de lumea reală şi de cea virtuală, rămâne a fi „sarea pământului“ şi pigmentul contrastiv care face inteligibilă istoria. Fascinaţia social-media constă în dubla lor capacitate de a aboli spaţiul (totul e aici, la un click dis­tanţă de mine) şi timpul (totul îmi e dat acum, într-o permanentă simultaneitate). De asemenea, ştergerea graniţei dintre ac­tor şi spectator, dintre producător şi con­sumator are ca efect decorporalizarea omu­lui şi transformarea lui într-un su­bi­ect ubicuu. De vreme ce avem la dis­po­zi­ţie to­tul, acum şi aici, înseamnă că ne e da­tă şansa de a ne instala confortabil în propria noastră eternitate – una a con­su­mului şi a divertismentului fără sfârşit. E de la sine înţeles că această concluzie sună ca un avertisment pentru teolog şi pentru omul de cultură. Această mitologie a post-is­to­ri­ei (în varianta ei paradisiacă) e o cons­tan­tă a ideologiilor post-soixante-hui­­tard-e, obiectivată, ambalată şi vân­du­tă la preţ scăzut de noile tehnologii. Ea e, de fapt, chi­pul ultim care se lasă întrezărit în infi­ni­tatea de feţe reduse la di­men­siunea mi­nus­culă a pixelilor. Şi ei îi răs­punde d-l Ba­conschi ca „spectator an­ga­jat“ (deo­po­trivă în viaţa cetăţii şi în cea a lumii): şan­sa noastră nu se află în refugii imaginare, ci în viaţa concretă, cu toate nea­junsurile ei, care – în fapt – ne dez­vă­luie fra­gi­li­t­a­tea con­diţiei noastre şi, astfel, ne apropie cu adevărat unii de alţii. În orizontul alb (sau albastru) al ecranului nu avem decât o le­gă­tură iluzorie şi o is­to­rie fragmentară; doar aici, „pe-acest pă­mânt rătăcitor“, trecutul nostru diferit con­verge într-o întâlnire rea­lă, capabilă a ne deschide un drum împreună.

Există în tradiţia apoftegmelor Pă­rinţilor pustiei o foarte frumoasă istorie: într-o zi, un pustnic nu reuşea să-şi ascundă tristeţea. „De ce eşti trist?“, îl întreabă un alt vieţuitor al deşertului. „Deoarece în­cep a mă îndoi de puterea de judecată a ucenicilor mei. De trei ori le-am arătat o bucată de pânză pe care-am făcut un mic semn roşu întrebându-i ce văd. Şi de trei ori mi-au răspuns: «Un mic semn roşu». Niciunul nu mi-a spus: «O bu­cată de pânză».“ D-l Baconschi a reuşit performanţa de a ne desprinde privirea de la feţele schimbătoare ale ecranului şi de a ne-o ridica spre marea pânză care al­că­tuieşte textura istoriei. Undeva, în carte, e o admirabilă imagine de interior cu un ecran deschis şi o bibliotecă în fundal. În ciuda textului vizibil pe ecran, peisajul e unul vid: din el lipsesc oamenii. Ne e în­gă­duit să bănuim că ei sunt în încăperea ală­turată, la adăpost şi de lumea fugară a wall-ului ce curge neîncetat, şi de ma­si­vitatea austeră a bibliotecii, vorbind pe în­delete, faţă către faţă.