Caruselul memoriei

Si dacă mintea umană, creierul nostru ar fi un carusel? O maşinărie în care imaginile, reflexii ale faptelor trăite, fantasme sau vise nocturne, se succed după o logică interioară bine pusă la punct?

Dincolo de unicitatea oricărei fiinţe, de existenţa sufletului, a ceva inefabil, în orice caz, care transcende trupul, reţeaua complicată a creierului rămâne o enigmă, cel puţin tot atât de mare, pentru că nu e cunoscută decât în mică parte de către oamenii de ştiinţă. Şi atunci, câte speculaţii nu se pot face cu privire la el, la acest creier atât de puţin cunoscut?

Eroul Samanthei Harvey din romanul Ţinutul pustiit, apărut la Editura Litera (traducere de Ioana Opaiţ), Jake, se trezeşte în prag de pensionare într-unul dintre acele momente din viaţă când eşti aproape obligat să-ţi faci bilanţul: Helen, soţia lui, îl părăsise, în urma unui atac cerebral, la vârsta de 53 de ani, fiica lui preferată, Alice, murise de mică, fiul său, Henry, se află într-o închisoare, după ce comisese o infracţiune, într-un moment de nebunie, cauzat de moartea mamei sale. Mama lui Jake, Sara, e şi ea decedată, iar de Jake se ocupă, după 30 de ani de aşteptare, Eleanor, o prietenă din copilărie care îl iubise mereu.

Amintirile, din care Jake vrea să îşi reconstruiască trecutul, pentru a-l avea la îndemână, pentru a-l recupera din calea uitării, nu pot fi însă un sprijin, pentru că veridicitatea şi consistenţa acestora sunt ameninţate grav de maladia Alzheimer. Urmând un tratament cu pastile şi făcând vizite periodice la medic, Jake învaţă să convieţuiască cu o boală care, insinuându-se treptat în creier, lasă iluzia unei agresivităţi amânate.

Romanul începe cu survolarea tărâmului natal, englezesc, al lui Jake, el aflându-se într-un avion mic, singur cu pilotul. Acest zbor pe deasupra orăşelului, a pădurii Quail, a închisorii pe care chiar Jake o proiectase, fiind arhitect, şi în care se află temporar fiul său, Henry, este o prefigurare a survolului pe care eroul îl va face constant asupra propriei sale memorii. Tentativei voluntare de regăsire a unor amintiri precise i se adaugă vârtejul de imagini din trecut, dintre care pe unele nici el nu ştie dacă vrea să le revadă, cum ar fi momentul în care o descoperise pe Helen prăbuşită pe masa din bucătărie, moartă, pentru că în creierul lui legăturile dintre neuroni sunt tot mai capricioase.

Talentul şi curajul Samanthey Harvey în acest roman constau în a ne înfăţişa mintea eroului ca pe o fascinantă şi dureroasă aventură de o viaţă, în care toate experienţele se înlănţuie într-un şirag şerpuitor, cu meandre, în care cronologia e bulversată. O amintire din copilărie survine în urma uneia din trecutul apropiat, o alta din tinereţe e pusă sub semnul întrebării, e vis sau realitate?, se întreabă eroul şi odată cu el şi cititorul… Ceea ce în alte cărţi de gen, în care o viaţă e reconstituită din amintiri, se poate prevedea, mai uşor sau mai greu, aici, maladia face ca însăşi naraţiunea să devină o surpriză permanentă.

Jake are nevoie de poveştile din viaţa lui, pentru a se regăsi pe sine, sub ameninţarea de a le pierde prin uitare, de când ştie că are Alzheimer. Viaţa lui a fost plină de tot felul de experienţe, de la dragostea pentru Helen sau pasiunea vinovată pentru Joy, cu care petrece o singură noapte, dar cu care schimbă apoi scrisori o viaţă întreagă, până la relaţia cu mama sa, de la care şi moşteneşte gustul pentru poveşti, pentru că aceasta îi hrănise copilăria cu mituri evreieşti şi cu istorisiri despre ţinutul ei natal, Austria.

Arhitectul Jake, cel care visase mereu la locuinţe din sticlă, solide dar transparente, deschise soarelui şi folosindu-i energia, are deci de înfruntat o luptă dificilă, de unul singur, cu propria-i dezintegrare. Ceea ce face din Ţinutul pustiit de Samantha Harvey un roman emoţionant este talentul scriitoarei de a reface o viaţă din goana imaginilor care se succed în mintea lui Jake, surprinzându-i farmecul, neprevăzutul, misterul. Viaţa lui curentă, de proaspăt pensionar, alături de Eleanor, devine încetul cu încetul secundară, în comparaţie cu cea din mintea lui, tumultuoasă şi surprinzătoare.

Un loc foarte drag, care apare constant în aceste amintiri, e tărâmul natal, în realitate nişte mlaştini de turbă, pentru care părăseşte totuşi Londra, în tinereţe, pentru că aici are de construit atâtea şi pentru că din spaţiul aparent neprietenos, rece şi sărac, mama sa, Sara, făcuse, prin intermediul poveştilor ei, tărâmul copilăriei, deci al lui „acasă“: „Pe undeva, de-a lungul traseului său temporal, se află şi pădurea Quail din copilărie. Trebuie să facă un semn în acel punct. Mersese acolo cu Sara, care adusese un termos de cafea, ca de obicei, şi amândoi priviseră în sus, mereu în sus, până când, din senin, crengile de deasupra lor se subţiaseră când priviseră în faţă, pădurea li se părea mai degrabă orizontală decât verticală. Sara trăsese adânc aer în piept şi murmurase: Dreck ! şLa naiba !-n.a.ţ. I-au culcat la pământ ca pe nişte chibrituri! Îşi aminti zumzetul pronunţat al unui avion care trecea pe deasupra… E greu să identifice exact evenimentul pe traseul său, dar crede că avea 9-10 ani, aşa că pune un semn la început şi se ridică să-şi facă o cafea“.

Pădurea englezească, din copilăria lui Jake, cuprinde şi pădurea mitică din istorisirile Sarei, cea din Austria, în care o tânără mamă e găsită împuşcată, împreună cu băieţelul ei, pe la 1800. Poveste terifiantă fără răspuns, ca adesea în basmele copilăriei. De asemenea, cireşul din grădina casei lui Jake şi a lui Helen e ţinut necules trei ani, după legea evreiască a kashrut-ului, pentru ca proprietarul să înveţe ce e răbdarea. Sara, cu poveştile ei, cu tradiţia ei evreiască, este, de altfel, ca mamă, alături de Helen, ca soţie, de Joy, ca amantă, şi de Eleanor, ca prietenă, figura cea mai proeminentă a romanului. Cafeaua caldă, pe care, în amintirile lui Jake, ea i-o tot oferă fiului ei, aşa cum o făcuse şi în realitate, chiar în termos, când se plimbau prin pădure, iarna, e elixirul căldurii sufleteşti pe care femeia nu ştiuse prea bine să o exprime în timpul petrecut împreună.

Deşi mariajul lui Jake e unul fericit, aşa cum el îi ascunsese lui Helen iubirea pentru Joy, eroul descoperă târziu că şi aceasta îi ascunsese nişte lucruri: avusese un logodnic înaintea lui, primea, chiar şi după moarte, scrisori de la un bărbat care o iubise, pe care îl cunoscuse în grupul ei de studiu al Bibliei. Apoi, scrisoarea de dragoste a lui Eleanor către Jake e arsă pentru că sentimentele nu sunt reciproce, iar scrisorile lui Joy, din America, adresate eroului, sunt păstrate o viaţă întreagă sub pat, şi după ce şi-au pierdut parfumul cu care le impregna expeditoarea. Jake va afla foarte târziu că în urma nopţii petrecute cu Joy, în tinereţe, aceasta a rămas însărcinată şi a avortat în America. Eleanor este la curent cu aceste secrete, dar le păstrează cu sfinţenie. În faţa tuturor acestor sentimente şi secrete, exprimate în scris sau învăluite ani în şir în tăcere, Jake se simte ca supus unei operaţii al cărei deznodământ este ireversibil negativ. Cu timpul, scenele de dragoste pe care le revede cu ochii minţii îşi pierd aura de romantism şi devin doar scene de sex, iar un episod dorit devine un vis atât de verosimil, încât la trezire Jake se convinge cu greu că fiica lui adorată, Alice, nu avea cum să i-l prezinte pe iubitul ei, cu care ar fi fost însărcinată, pentru că Alice a murit de mică… Imaginile care se perindă prin mintea lui Jake devin astfel incontrolabile şi irecuperabile, într-un haos de care Jake e conştient, ceea ce face tot tragismul situaţiei: „Amintirea e clară şi sfântă, atât de clară, încât nu are calitatea unei amintiri, ci mai mult pe cea a unei… cum i se spune? Sentimentul că ai mai fost cândva într-un anumit loc şi că timpul se mişcă în spirală în loc să curgă“.

Mai mult, cu cât Jake vrea să îşi recupereze mai mult trecutul, cu atât e mai greu, acesta îi scapă printre degete, odată cu avansarea în boală: „În timp ce Eleanor părăseşte bucătăria, Jake vede sticle plutind pe mare. Sute de sticle purtând mesaje. Astăzi sau poate săptămâna asta s-a dus să o vadă pe femeia cu părul roşu şi au vorbit despre celule. În creierul lui sunt nenumărate celule - nenumărate, dar nu nesfârşite… În interiorul fiecărei celule există o parte minusculă şi, de fiecare dată când o celulă moare, odată cu ea moare şi o parte din el. Trecutul lui nu e decât un impuls electric. Scăpărări de electricitate statică pe o rochie. Treptat, părţi din el sunt împrăştiate şi pierdute: sute de mesaje necitite, plutind pe mare“.

Cititorul empatizează cu eroul pentru că alunecarea acestuia în depersonalizare e lentă, iar depănarea experienţelor de viaţă îl reconstruieşte pe Jake firesc, ca pe un om care, în ciuda bolii, păstrează multă vreme momente de luciditate: „Asta mă face să cred că, atunci când îmbătrâneşte şi nu mai e bun de nimic, creierul este însemnat. Sunt exact ca un copac. M-au însemnat. Am fost ales pentru tăiere“, îi spune el doctoriţei. Atunci când boala îl doboară, Jake este totuşi însoţit cu dragoste de fiul său, Henry, care, ieşit din închisoare, îi arată fotografii de familie, îl duce prin locurile unde se plimbaseră demult, păstrând gesturile normalităţii, chiar dacă ştie că tatăl său nu mai recunoaşte nimic. Pentru Jake, propria-i reprezentare dintr-o fotografie aduce doar o vagă impresie de cunoscut, nelămurit însă: „Nu-şi aminteşte când l-a întâlnit pe acest bărbat… Dar îşi aminteşte de el.

Ochii aceia. Privirea mobilă, fixând ceva aflat foarte departe“. Cu alte cuvinte, caruselul dezarticulat şi trist al memoriei este învins de puterea iubirii. Iar aşa cum „ţinutul pustiit“ al mlaştinilor de turbă devine un „acasă“ pentru Sara, Rook, Jake, Helen şi Henry, tot aşa „ţinutul pustiit“ al memoriei afectate de Alzeihmer a lui Jake este umanizat de dragostea de fiu pe care Henry o nutreşte pentru el. Un roman de citit şi de recitit. //

// SAMANTHA HARVEY
// Ţinutul pustiit
// Traducere de Ioana Opaiţ
// Editura Litera
// 2010, Bucureşti

Citeste si despre: unicitatea fiintei, mister uman, meandrele existentei, sentimentul inutilitatii, reconstruirea memoriei.