Casa Nostra

Lustruind consumist neocomunismul, MNAC a ratat mereu prioritatea artistică a timpului, cu o miopie faţă de actualitate, egalată poate doar de aroganţa endemică.

Casa Poporului a intrat în mintea lo­ca­ta­ri­lor săi. Aşa reiese din textul publicat de Raluca Velisar („Şef Departament Cu­ra­to­riat-Cercetare“ la MNAC), ca răspuns la articolul meu din 22, O re­a­lizare de vârf a artei ro­mâ­neşti. Departamentului în cauză i-au trebuit săp­tă­mâni de muncă istovitoare pentru a produce respectiva replică, grăitor pentru pro­fesionalismul MNAC, ins­ti­tuţie cunoscută la nivel glo­bal nu prin realizări, ci prin faima detractorilor săi. Dan Perjovschi a făcut, prin cam­pania consecventă de delegitimare a MNAC, mult mai mult pentru notorietatea acestei instituţii decât a făcut tot conclavul de şefi din conducerea ei, „istorici de artă“ fără vreo carte publicată şi „curatori“ de expoziţii primite de-a gata de la muzee străine. Despre asta se vorbeşte în „cer­cu­rile profesionale“ invocate de Raluca Ve­li­sar, despre cum stau lucrurile cu adevărat într-o instituţie-butaforie politică, edi­fi­cată şi inaugurată pentru campania elec­torală din 2004 a lui Adrian Năstase, ca să spele imaginea celei mai odioase înfăptuiri a Epocii de Aur, Casa Poporului, sub falsul nume de Muzeu (fără colecţie permanentă şi cu rare, încropite expoziţii proprii), con­dusă discreţionar după un program politic stâng(aci), extras din platforma CSAC-subREAL de promovare a artei (pseu­do)­ra­dicale. Despre aceste lucruri am scris, neabătut, din 2004. MNAC este adevăratul trofeu al calităţii regimului Năstase, locul în care neocomunismul şi-a luat nick­name de video jockey. Ca şi în dosarul Trofeului Calităţii, birocratic, lucrurile stau aparent bine. Numai că în textele me­le nu mă refer la aspectul birocratic al lu­crurilor, ce poate fi cosmetizat la infinit, ci la adevărul din spatele machiajului.

Chiar dacă în acte totul pare bine, realitatea este frecvent alta, iar acest lucru îl vedem cu toţii: pentru a avea o atitudine, tre­buie să iei în considerare altceva decât suprafaţa lucioasă a lucrurilor, să vezi firul istoriei în fapte nu mereu trans­parente. În 1990, în mijlocul unui sobor de preoţi, episcopul-vicar Daniel Cio­bo­tea, acum patriarh, vernisa expoziţia Fi­lo­calia (piatra de temelie a neoor­to­do­xis­mului) în sălile ONDEA, instituţie condusă de actualul director MNAC, acelaşi îm­preună cu care Ion Iliescu şi Adrian Năs­tase tăia panglica MNAC, în 2004. Curând, MNAC va sta nas în nas cu Catedrala Mân­tuirii Neamului. Hipsterii noilor media vor da like la odăjdiile bunilor preoţi în curtea stalinistei Case a Poporului. E o logică is­to­rică a simulacrului perfect, an­grenată de pa­tologia al cărei grotesc ne vi­zează pe toţi.

Să treci dincolo de fardul actelor oficiale e un gest de responsabilitate, singurul prin care realitatea stridentă îşi relevă sensul real, singurul prin care fapte aparent dis­parate, bifate sau nu de Raluca Velisar, pre­cum susţinerea MNAC pentru Geta Bră­tescu, Călin Dan, kinema ikon sau pentru rebelii stângişti ai momentului cimentează istoria lor comună. Geta Brătescu expunea în plin proletcultism în pavilionul Ro­mâ­niei la Bienala de la Veneţia, în 1960, ală­turi de comisarul Jules Perahim, şeful „co­misiilor de îndrumare“ prin cenzură. Că­lin Dan se lansa ca istoric de artă cu vo­lumul Imaginea muncitorului în grafica românească (1982). kinema ikon par­ti­ci­pa la Cântarea României şi făcea „artă un­derground“. Rebelii radicali de acum fac artă protestatară pentru a scurtcircuita democraţia. Acesta e lanţul de loialităţi subterane şi de moşteniri comune ce su­grumă nu doar arta, în Ro­mânia. La astfel de excese fac referire mereu în tex­tele pe care mi le asum în nume propriu, nu la mo­dul funcţionăresc, ca în re­plica Ralucăi Velisar, îm­pănată cu formule im­per­sonale, colectiviste şi ame­ninţătoare: „ştim“, „simţim“, „con­si­de­răm“, „intervenim“. Poate că îmi scapă „complexitatea semiotică a conceptelor ve­hiculate de expoziţie“ şi „stilul mi­ni­malist, de o sobrietate înşelătoare a ar­tei subREAL“ (a asocia minimalismul cu subREAL e prestidigitaţie!), dar nu îmi sca­pă semantica şi genealogia subtil stalinistă din fondul retoricii sale, ce decopertează o forma mentis fasonată într-un climat de iresponsabilizare şi atrofiere a su­biec­tivităţii, evocat şi de fosila lexicală vie „lanţurile cauzale“ (din specia socialist-şefistică „realitatea obiectivă“, genul „me­andrele concretului“). Limba de lemn de birou (politic), la un om relativ tânăr (cred), e un simptom mai grav decât ca­renţele bibliografice inerente unui pro­fe­sionist MNAC, precum dezinformările pri­vind revista Arta, care a apărut până în 1993 - când a fost sabordată chiar de către redactorul ei şef, Călin Dan –, nu până în 1990, cum scrie Raluca Velisar, sau re­fe­rirea la disputele ridicate de preluarea ar­hivei Arta de către subREAL, care apărea chiar în textul ce însoţea lucrarea res­pec­tivă în expoziţie, la fel ca şi durata ex­poziţiei subREAL, programată oficial, pe afiş, până în octombrie, nu până pe 31 de­cembrie, cum scrie Raluca Velisar.

Demisia unui om de artă din su­biec­tivitatea proprie e mai gravă decât toate prevaricaţiunile sale, decât manipularea prin omisiune la care se dedă, uitând să amintească faptul că „marile“ ieşiri în străinătate ale grupului subREAL s-au pe­trecut pe când direcţiunea CSAC, ins­ti­tuţia-dispecer a momentului, era mo­no­polizată de Călin Dan. Eşuarea MNAC pe bancul CSAC-subREAL transpare din fap­tul că actuala expunere a subREAL timp de opt luni a fost prefaţată de etalarea lui Călin Dan în acelaşi spaţiu (Anturaju & Other Stories, curator… Raluca Velisar), pentru o la fel de monopolistă perioadă, din 2010 până spre mijlocul lui 2011 („subREAL c’est moi!“, poate să spună Călin Dan, cel care mi-a impus prezenţa sa şi la interviurile cu ceilalţi membri ai grupului, pentru realizarea volumului subREAL ca hagiografie strict con­tro­lată). În 2010, 2011 şi 2012 Călin Dan a co­lonizat MNAC. În asemenea circumstanţe, a scrie că „Nu ştim de unde a fost ex­trasă această informație…“ în legătură cu ideea (nicidecum informaţia!) din textul meu, că modelul subREAL-CSAC constituie plat­forma pe care stă MNAC, este o dovadă de pură ipocrizie din partea preopinentei. Dacă trei ani consecutivi acelaşi artist este expus la un muzeu (totuşi, de interes public, nu galerie privată), de acelaşi cu­ra­tor şi sub aceaşi direcţiune, trebuie să fii naiv să nu tragi o concluzie din asta.

Dar duplicitatea e o obligaţie când ai ajuns, precum Raluca Ve­li­sar, „şef“. Eu nu am ajuns şef, probabil pentru că ne despart vreo cinci cărţi de autor şi mai mult de zece volume în colaborare, în Ro­mânia, Olanda, Italia, Franţa, Anglia, Un­garia, Polonia, dar şi câteva serii de con­ferinţe. Toate de istoria artei. Nu am ajuns „şef“ (cine îşi poate imagina că aş fi ur­mărit asta, ţinând cont de critica mea de artă din revista 22?!) poate şi pentru că am pus pe tapet paradoxurile avangardei şi antimodernismului românesc, ale co­munismului şi ale consumismului actual, într-o serie de expoziţii la Roma, Li­sa­bona, Praga, Viena, Strasbourg, Cracovia etc. Publicat de Centropa (New York), cu conferinţe la Stanford, având ca in­ter­lo­cutori pe Martin Creed sau Udo Kittel­mann, mi-e pur şi simplu dificil să înţeleg ce înseamnă pentru Raluca Velisar să „fiu exclus“ din circuitul confirmării in­ter­na­ţionale. Exclus poate de MNAC, dar cum MNAC nu poate legitima pe nimeni, nici nu poate invalida pe cineva. Atunci când eşti „şef“ feudal, ca la MNAC, ţi-e im­posibil să crezi că cei ce nu sunt „şefi“ nu sunt resentimentari, ci mulţumiţi de li­bertatea lor. Aşa cum sunt eu mulţumit de faptul că în ultimii trei ani, prin se­lecţiile şi expoziţiile făcute la Berlin, la Frieze şi ArtBasel, am contribuit la con­firmarea unor artişti a căror operă o pro­movez consecvent prin publicaţii şi eve­nimente. Florin Mitroi şi Ştefan Bertalan (expuşi acum alături de Karel Appel sau Neo Rauch) au ajuns acolo unde doar au visat subREAL, a căror „capodoperă“, Cas­telul din Carpaţi, a fost cumpărată recent (de jenă să nu rămână nevândută) într-o licitaţie Artmark, cu o sumă apro­piată de aceea la care este tranzacţionat acum un desen de Bertalan, artist al cărui proiect pentru expoziţia 01010101 a fost respins de către Călin Dan / CSAC şi des­pre care, atunci când am discutat la MNAC, cu ani în urmă, Direcţiunea, bo­no­mă, a izbucnit cu poftă în râs: „Eu (adică domnia sa) cunosc colecţionari care nu mai ştiu cum să scape de lucrările lui Bertalan, iar tu vrei să-i faci expoziţie! Ha-ha-ha!“. Lustruind consumist neo­co­munismul, MNAC a ratat mereu pri­o­ri­tatea artistică a timpului, cu o miopie faţă de actualitate egalată poate doar de aro­ganţa endemică. A continuat să expună, cu zel, cum spune şi Raluca Velisar, artişti a căror stea apusese de mult, Horia Da­mi­an, Horia Bernea, Paul Neagu, sub­REAL. Miop n-a fost însă Hans-Ulrich Obrist, cel care a remarcat rapid artistul, propunând realizarea unuia dintre celebrele sale in­terviuri, chiar cu Bertalan.

Dar conformismul nu a sufocat totul la noi. M-am intersectat cu atitudinea şi judecata chiar la o recentă prezentare „de ar­tist“ cu Călin Dan, la sfârşitul căreia m-am trezit (amorţisem, era seară, frig, atmosfera era bleagă şi fumegoasă, cei câţiva oameni prezenţi şuşoteau aro­mitor în beznă, în timp ce „artistul“ îşi de­bita mecanic poantele, tezele, ima­gi­ni­le), atunci când am auzit singura întrebare pusă din public. O fată s-a recomandat drept designer şi l-a întrebat pe „artist“: „Puteţi să ne spuneţi ceva despre An­ti­christ de Lars von Trier?”. „Artistul“ a repetat, aiurit: „Antichrist?!“. La care tâ­năra a continuat: „Despre Antichrist sau despre orice altceva, să nu-mi pară atât de rău că m-am străduit să vin aici, un­de mi-am pierdut timpul!“. Cu subREAL se pierde timpul, cel de acum, timpul unei arte de substanţă şi atitudine, nu de banc distant. Călin Dan / subREAL sunt artizanii poantelor „sobre“, o intoxicare promovată în contextul poziţiilor ins­ti­tuţionale acaparate concomitent în anii ‘90. Cinismul lor, vesel atunci, arată lu­gubru acum. Şi încă ceva: azi, 9 ianuarie, când am fost înştiinţat de redacţie de pu­blicarea replicii Ralucăi Velisar şi am re­dactat acest răspuns, expoziţia subREAL de la MNAC era încă deschisă, contrar enun­ţului respectivei, că expoziţia s-a încheiat pe 31 decembrie. La MNAC, mi­tomania e regină, iar Călin Dan intră în al pa­trulea an consecutiv de expunere la Ca­sa Nostra.

P.S.: Textul lui Paul Neagu dezgropat de Ra­luca Velisar ar fi fost obiectiv, dacă nu ar fi apărut după textul meu din Secolul XX despre Nasturele său aflat – cândva - în Piaţa Charles de Gaule (acum a alunecat la vale, regretabil, ca şi cota artistului). Venit după, textul a fost doar răzbunare, ca şi replicile MNAC. //