Câteva exerciții de admirație

Cea mai recentă carte a Martei Petreu apare la Ed. Polirom, în colecția Plural, și se numește Domni și Doamne. Este o antologie de texte scrise în ultimii ani, pe teme foarte diferite. Toate, însă, sunt texte care ar putea fi încadrate lesne în non-categoria pe care Cioran o numea „exerciții de admirație”. Texte despre o personalitate literară sau despre o carte, sau despre un apropiat al unei personalități literare, care a marcat-o profund pe autoare, texte care s-au născut pentru că autoarea a avut la suflet („avoir à coeur”, cum zic francezii) să scrie despre ele. Admirație și emoție sunt sentimentele care stau la baza acestor texte, iar, atunci când nu restabilește cu dovezi niște fapte, subiectivitatea este cea care domină în ele. Parcurgându-le, cititorul are șansa să afle lucruri noi sau să se (re)poziționeze el însuși față de subiectul tratat. Dacă pentru autoare, așa cum o afirmă în Cuvânt înainte, scrisul este tentativa de a înțelege mai bine ceea ce citește, pentru cititor, lectura este o descoperire sau o reamintire, sau o provocare la a reevalua scriitorul sau cartea/cărțile despre care citește.

Cele mai frumoase pagini sunt cele dedicate Corneliei Blaga și Dorinei (Doti) Stanca, soțiile lui Lucian Blaga, respectiv Radu Stanca. Marta Petreu le aduce un omagiu binemeritat, pentru că figurile lor, atât de importante în devenirea artistică a celor doi scriitori, au fost mereu lăsate în umbră. Și totuși, mai cu seamă în cazul soților Blaga, rolul soției este covârșitor în desăvârșirea operei marelui poet și filozof ardelean. Însuflețită de empatie, autoarea reface traseul de viață al Corneliei Brediceanu, femeie de spirit superioară, care își dedică tot timpul și suflarea pentru a-l ajuta pe soțul ei pe toate planurile. Îi este muză, prieten, colaboratoare, soră și iubită, mamă și înger păzitor. Faptul că Lucian Blaga menționează în mai multe rânduri despre „opera noastră”, incluzând-o astfel și pe ea în creație, ne arată că devotamentul ei a fost apreciat cum se cuvine. Portretul distins și atât de generos al Corneliei Blaga este creionat cu multă admirație de Marta Petreu, care ne readuce în atenție un cuplu luminos al literaturii române, un cuplu în care dragostea a fost înalt spiritualizată, iar geniul creator al bărbatului a fost egalat de geniul sufletesc și spiritual al femeii. Citind textul Martei Petreu, avem regretul pentru cinematografia românească de a nu se fi gândit să facă un film despre acest cuplu de excepție.

În cazul Radu-Doti Stanca, Marta Petreu face mai întâi o corecție asupra momentului morții regizorului și poetului. Mergând cu acribie la surse, la dovezi palpabile, autoarea restabilește adevărul despre ultimele dorințe ale lui Radu Stanca, corijând impulsul unui frate al acestuia de a o pune în umbră pe soție și cel de a se promova pe sine însuși. Povestea de dragoste dintre frumoasa actriță de teatru și poetul-regizor a fost la fel de luminoasă ca în cazul soților Blaga, dar a durat mult mai puțin. Nedorind să piardă un an de teatru, Radu Stanca a murit prematur de tuberculoză, renunțând să se îngrijească, iar șase luni mai târziu, în urma unei operații nereușite, fiul lui în vârstă de 9 ani moare și el. Doti Stanca devine astfel, de atunci, un fel de icoană împietrită a durerii, trăind numai pentru a publica tot ceea ce soțul ei nu reușise să publice în timpul vieții și pentru rememorarea ființei lui și a copilului lor.

Scriind despre romanul „Trilogia transilvană” de Miklos Banffy (tradus de Marius Tabacu), Marta Petreu face nu doar analiza unui roman scris în anii ’30, despre Ardealul de dinainte de Primul Război Mondial, ci construiește și o geografie sentimentală. Romanul lui Miklos Banffy nu e deloc xenofob, dimpotrivă, prezintă ultimul ceas al aristocrației românești și mai ales maghiare ca pe unul trist, dar fastuos. Cititorul e dus din nou cu gândul la rememorările lui Cioran, despre crepusculul și „căderea” unui imperiu a cărui (fostă) măreție încă impresionează. Comparată cu romane ca Omul fără însușiri, Ghepardul, Casa Buddenbrock, Cronica de familie și chiar Război și pace, trilogia lui Miklos Banffy este văzută de autoare ca un roman care „surprinde, voluntar sau involuntar, trecerea unei clase sau a unui stat de vârsta eticului la vârsta de amurg a esteticului”, aparținând „operelor de asfințit, pline de durere, nostalgie, frumusețe, dar și de vinovăție față de universul pierdut”.

Marta Petreu scrie câte un text şi despre trei scriitori cu care opera ei nu are afinitãţi dar care în mod sigur au impresionat-o: este vorba despre Ştefan Agopian, Herta Müller şi Mircea Cãrtãrescu. Foarte diferiţi între ei, cei trei îşi gãsesc locul între preferinţele autoarei, care le analizeazã opera fãrã pretenţia unui studiu critic, pornind, în schimb, de la ceva ce a frapat-o şi continuând în aceeaşi direcţie, pe scurt, avem o lecturã personalã, de suflet, din nou, a operei acestora. Pentru un cititor care nu îi cunoaşte încã pe aceşti scriitori, textele Martei Petreu sunt nu doar o invitaţie la lecturã, ci şi un foarte bun ghid de lecturã. Sunt adãugate, la final de text, şi douã interviuri, cu Agopian şi, respectiv, cu Cãrtãrescu.

Am lăsat special la urmă textul despre Petru Dumitriu. În textul intitulat „Un testament religios”, Marta Petreu comentează ultima carte a scriitorului, Non credo, oro, apărută în 2014, având prefețe semnate de Ion Vartic și Marta Petreu. O carte nu doar prefațată de autoare, dar și salvată, am putea spune, sub formă de manuscris, încredințată de Françoise Mohr, tovarășa de viață a lui Petru Dumitriu însuși, cu ocazia unei vizite în Franța, când s-au cunoscut. Marta Petreu considera că Non credo, oro este „punctul terminus al unei teme obsesiv prezente în tot ce-a scris, atât în proza lui, cât și în eseuri: tema religioasă. Iar în devenirea lui ca ins, acest eseu este punctul terminus al unei lungi evoluții intelectuale și morale - pe scurt spiritual. Non credo, oro este ultima versiune a răspunsului pe care Petru Dumitriu l-a dat întrebării cu privire la Dumnezeu, om și sensul vieții omului, concluzia vieții lui.” Mai mult decât atât, Marta Petreu îl compară pe Dumitriu cu Bulgakov, luând ca afinitate obsesia „problemei metafizic-religioase și consecința ei, întrebarea asupra sensului vieții”.

Este adevărat că atunci când întâlnești un scriitor în carne și oase, ceva se schimbă - în bine sau în rău! - în percepția pe care o ai asupra operei lui. Atunci când ești deținătoarea ultimului manuscris al scriitorului, când îl porți dintr-o altă țară spre acasă și îl și editezi, nu ai cum să fii decât subiectiv atât în privința operei, cât și a scriitorului în cauză. E omenește, e de înțeles.

Este adevărat că Petru Dumitriu este un personaj complex. Cum să îl abordezi? Din unghiul din care se vede un tânăr frumos și plin de har, care câștigă la vârsta de 21 de ani un premiu literar pentru volumul Euridice, premiu oferit de un juriu în care se afla Tudor Vianu? Din unghiul din care se vede același tânăr care, având tatăl arestat (fost ofițer) și sora respinsă de la studii din cauza originii sociale, aderă la Partidul Comunist și îl slujește cu devotament vreme de 12 ani, spunând mai târziu că a făcut-o în speranța că își va ajuta familia? Petru Dumitriu e nu doar autorul a două romane proletcultiste, Pasărea furtunii și Drum fără pulbere, el este un comunist în care partidul are încredere, la 27 de ani el este redactor-șef la revista Viața Românească. Nina Cassian se plângea în memoriile ei că Partidul nu îi dă voie să călătorească în străinătate pentru că nu are, de fapt, încredere în ea. Deși scria și compunea muzică pentru partid, ba fusese chiar comunistă ilegalistă, de la 16 ani! Lui Dumitriu i se permite să se îmbrace ca un dandy în plin dejism.

Este adevărat că în 1960, făcând o excursie în RDG, împreună cu soția, Petru Dumitriu forțează cu mașina frontiera și ajunge în RFG, unde cere azil politic. Dar 12 ani s-au scurs de când scria la revista „Fapta” și era redactor la revista „Flacăra”. 12 ani în care a avut încrederea partidului, pe care l-a slujit temeinic.

Este adevărat că, părăsind România, și-a lăsat în țară fetița. Care va fi recuperată de cuplul Dumitriu după îndelungi tergiversări. Dar a știut să facă un eveniment mediatic în Occident atunci când a primit-o. (Fată care, ani mai târziu, își reneagă categoric tatăl…)

Și, în fond, de ce pleacă din țară definitiv Petru Dumitriu în 1960? În primul lui roman apărut în Occident, Întâlnire la Judecata de Apoi (Rendez-vous au Jugement dernier), eroul, care e un alter ego nici măcar trucat al autorului, mărturisește că vedea acumulându-se semne că va cădea în dizgrația Partidului. Și că obține pașaportul pentru excursie… pe muchie de cuțit. Deci o ia înaintea partidului. În treacăt fie spus, acest roman oferă o galerie a regimului comunist în tușă caricaturală, grotescă și diminuează astfel efectul de credibilitate a descrierii stalinismului românesc, așa cum l-ar fi putut înțelege occidentalii. Cu Incognito e altceva, acolo e master-piece-ul lui. Cu Incognito a dat un roman excepțional și necesar pentru publicul occidental, care nu ar fi putut crede pe altcineva decât pe un (fost) insider din nomenclatura comunistă de la București.

Este adevărat că Monica Lovinescu intervine pe lângă Mircea Eliade pentru ca Petru Dumitriu să nu poată publica în Franța. Dar cum altfel ar fi putut reacționa exilul românesc de la Paris? Ar mai fi fost ei înșiși, așa cum îi cunoaștem, dacă ar fi reacționat altfel? Și, în fond, Petru Dumitriu a reușit mai apoi să publice la Paris, așa cum a vrut.

Admiratorii lui Petru Dumitriu spun că scriitorul este genial în Cronica de familie și că trebuie să lăsăm deoparte faptul că este un roman tezist. Ceilalți deplâng tocmai faptul că e bine scris…

Autorul a publicat mai multe cărți în Occident, dar niciuna nu s-a mai ridicat la nivelul romanului Incognito. Poate că singurele romane care pot strânge din partea oricui cele mai multe aprecieri pozitive sunt Incognito și Proprietatea și posesiunea. Ultimul a trecut aproape neobservat, apărând în 1991, an în care se citea puțin literatură. Din proiectul lui uriaș, Colecția de biografii, autobiografii și memorii contemporane, au rămas fragmente, publicate în ediția Opere (3 vol.) de către Ecaterina Țarălungă.

Petru Dumitriu are, ca om, tot dreptul să fie crezut atunci când afirmă că în el a avut loc o metanoia, că s-a schimbat radical în Occident. Are dreptul să fie crezut și când îi declara lui George Pruteanu, într-un interviu, că și-ar tăia mâna cu care a scris romanul Drum fără pulbere. Dar nu suntem obligați să îl credem cu toții. Unii dintre noi putem să avem dubii, putem să ne gândim că acei 12 ani în care a fost atât de fidel regimului stalinisto-dejist, fiind un răsfățat al acestuia, cum spune o formulă deja consacrată, au fost o perioadă prea lungă pentru a nu spune totuși ceva esențial despre omul Petru Dumitriu. Scriitorul a avut mult talent, nu asta e problema. Dar cărțile sunt scrise de oameni.

Acestea fiind spuse, cartea Domni și Doamne este agreabilă pentru textele scrise „de plăcere” și cu admirație. Cu fiecare volum pe care îl publică, Marta Petreu este de mult o scriitoare „incontournable”, în traducere liberă, imposibil de ignorat. Inteligență, talent, îndrăzneală, originalitate, erudiție sunt calitățile ei fundamentale. Orice ar publica, merită și trebuie citit. //

//
Marta Petreu

//
Domni și Doamne

//
Editura Polirom, București,
2020, 280 pagini