Pe aceeași temă
De cateva luni, cineva staruie in fiecare numar al Observatorului cultural sa faca publicitate pentru L’oubli du fascisme, cartea Alexandrei Laignel-Lavastine. La inceput rezumand, fara semnatura, textele favorabile despre ea, aparute in Franta, cu o atentie care n-a mai fost acordata niciodata altei carti. Apoi, printr-o comentare tot mai acida, dar mereu anonima, a textelor din alte publicatii care manifesta rezerve fata de cartea Alexandrei Lavastine. Intepaturile cele mai frecvente sunt la adresa revistei 22. "Revista «22» continua sa publice interventii masive - negative toate - pe marginea cartii Alexandrei Laignel-Lavastine" (nr. 122); "Revista «22» isi continua seria de executii ale volumului despre Cioran, Eliade, Ionescu al Alexandrei Laignel-Lavastine" (nr. 123).
N-am reusit sa inteleg ce reproseaza de fapt revistei 22 autorul sau autoarea notelor anonime din Observator. Doar nu isi poate inchipui cineva ca Lucian Pintilie, Toma Pavel, Matei Calinescu, Ion Vianu, Mircea Iorgulescu, Marta Petreu, Sebastien Reichmann, Alain Paruit au scris la comanda ori au fost influentati intr-un fel in opiniile lor de revista 22!
Adevarul este altul. Pe masura ce a ajuns in mana unor lectori avizati, care pot aprecia in cunostinta de cauza exactitatea si acuratetea surselor bibliografice, ca si originalitatea ideilor Alexandrei Lavastine, cartea a colectat critici tot mai numeroase si tot mai grave.
Inteleg interesul pentru cartea Alexandrei Lavastine: si in 22 comentariile despre ea au ocupat destul spatiu, numai ca opiniile au variat, ca si argumentarea lor.
Nu reprosez Observatorului ca este singura publicatie in care au aparut doar cronici favorabile (chiar polemic favorabile) despre L’oubli du fascisme. Reprosez insa lipsa de curaj intelectual a celui ce nu-si asuma publicitatea pe care o face unei carti de valoare indoielnica, sub masca unor prezentari fals neutre.
Nu-i desigur usor de gestionat situatia in care a ajuns autorul sau autoarea notelor nesemnate din Observator: a depus atata efort pentru a impune publicului o carte ale carei erori devin tot mai evidente. Dar se poate intampla oricui sa greseasca in evaluarea unei carti. Nu trebuie sa devii agresiv cu cei care vad mai clar ca tine.
M-am inselat anuntand o viitoare polemica intre Sorin Antohi si I. Bogdan Lefter in urmatoarele numere ale Observatorului, ca urmare a interviului pe care primul l-a acordat in Timpul nr. 5, mai 2002. In schimb, polemica pe tema "celui de al treilea discurs" s-ar putea sa aiba loc prin transcrierea dezbaterii radiofonice la care au fost invitati de Rodica Madosa. "Dezbaterea mi s-a parut relevanta (spune Bogdan Lefter)... pentru nivelul de argumentatie al noilor conservatorisme ale intelectualilor romani de azi, ca si... pentru modul in care ele... pot fi demontate." Daca am inteles bine, in discutie ar fi nivelul si fragilitatea argumentelor lui S. Antohi; pentru ca, si daca Antohi ar fi conservator, cum sunt de regula adeptii dreptei (neo-conservator, as deduce din context), aceasta nu poate fi o eticheta blamabila decat pentru vechea gandire manicheista.
In acelasi numar 123 din Observator si raspunzand provocarilor din acelasi interviu dat de S. Antohi, Ovidiu Pecican asuma corectitudinea politica, aducand argumente in favoarea ei: "un model de democratie participativa in care vad necesitatea unei egalitati de sanse adancite in diversele directii pe care le presupune... Asa cum se reflecta ea actualmente in spatiul civic, comunitatea membrilor natiunii romane ii cuprinde, paradoxal, mai cu seama pe barbatii maturi ortodocsi de etnie si limba romana. Tinerii si femeile nu se regasesc decat foarte partial in agora... Cetatenii provenind din alte grupuri etnice ori afiliati altor confesiuni religioase sunt in general impinsi la prudenta de atmosfera generala si, daca vor sa se afirme in spatiul public de la noi, ei stiu ca e mai bine sa «omita» informatia cu privire la optiunile lor religioase".
De acord cu o parte din afirmatiile lui Ovidiu Pecican, am totusi doua nedumeriri. Nu exista (si bine ca exista, sa nu fiu gresit inteleasa) o discriminare pozitiva in ceea ce priveste UDMR, aflat la guvernare intre 1996-2000 si sprijinind guvernul dupa 2000, desi stanga a luat locul dreptei? Iar in privinta intolerantei religioase, imi amintesc ce efort a facut inainte de turul doi al alegerilor din 2000 o parte importanta a presei pentru a demonstra ca C.V. Tudor nu este ortodox, ci apartine nu stiu carei secte. O demonstratie care nu i-a scazut cu nimic numarul mare de voturi, mai ales, in Banat si Ardeal.
Intr-o indiferenta cvasi-unanima, asa cum se intampla in aceasta tara care prefera sa-si uite mortii ilustri, daca nu ii utilizeaza ignobil in infruntarile de gherila ale prezentului, se implinesc sapte ani de la moartea matematicianului Mihai Botez. Printre mai multe alte portrete interesant creionate (Culianu, Vlad Georgescu) in Lumea exilului, articolul lui C. Eretescu, publicat in nr. 123 din Observator cultural, iata si portretul celui care avea sa faca o "disidenta relaxata" (formularea ii apartine lui Andrei Plesu): "In Bucuresti avusese o cariera meteorica. Elev stralucit al lui Octav Onicescu... La 30 de ani era directorul Laboratorului de Cercetari Prospective, primul de acest gen din Europa de Est.
Conferentiar la CEPECA. Directorul Centrului International pentru Studierea Viitorului, din Bucuresti. Prognozele economice pe care le-a facut au tulburat conducerea partidului care a decis desfiintarea institutului in 1977. A publicat mult in specialitate, dar s-a lansat si in studii de sociologie. A plecat timp de doi ani cercetator la Woodrow Wilson Institute. Parea destinat celor mai inalte functii pe care statul comunist le poate oferi unui om de stiinta. Dar, surpriza. Cand s-a intors in tara era un alt om. Socotea ca poate aduce o schimbare in relatia dintre putere si cei aflati sub ascultarea ei. Traia naivitatea omului de buna credinta convins ca persistenta nu poate ramane fara effect. Afirma ca puterea politica romaneasca s-a dezobisnuit sa asculte, iar populatia nu mai stie sa vorbeasca. Ruptura este in detrimentul societatii. Initierea unui dialog nu e cu putinta in afara unor concesii reciproce.Care nu intrau insa in vederea conducatorilor vremii".
Ruptura care, putem observa, exista chiar si dupa 12 ani de libertate: puterea nu s-a obisnuit sa asculte (si mai putin decat oricine a fost dispus sa asculte reprezentantul partidelor democratice si al societatii civile, Emil Constantinescu, atunci cand a ajuns la putere), iar populatia e dispusa mai degraba sa vocifereze decat sa vorbeasca.
Foarte interesanta in articolul lui C. Eretescu este si istoria maririi si decaderii Academiei Romano-Americane de Stiinte si Arte, cea mai activa institutie a exilului romanesc (care, fireste, nu a excelat in crearea de institutii) intrata in degringolada dupa (folosind terminologia rece americana) sfarsitul Razboiului Rece sau (folosind confuza terminologie romaneasca) evenimentele din decembrie. Fireste, decembrie 1989.
Am primit la redactie mai multe semnalari din partea cititorilor. Unii ne-au atras atentia ca Ministerul Culturii, care se plange de lipsa de fonduri (vezi si recentul Forum al culturii, o tema la care vom reveni), gaseste totusi bani ca sa subventioneze cartile unor autori legionari notorii. Prezentam alaturi cele doua coperti al cartii lui Razvan Codrescu, In cautarea Legiunii pierdute, si un citat edificator de pe coperta a IV-a aacestei carti subventionate de M.C.C. "Paradoxali cavaleri ai muceniciei, legionarii si-au platit cu varf si indesat atat virtutile cat si pacatele, judecata lor nearbitrara apartinand, desigur, numai lui Dumnezeu (cu Care nazuisera «sa impace» candva neamul romanesc). La tragedia generica a legionarismului se adauga - inca mai miscatoare, prin complexitatea personajului - tragedia neintelesului si nedreptatitului Corneliu Codreanu, acest om cu elanuri de sfant si nume de bandit..."
Tot cititorii ne-au semnalat ca Bucurestiul era plin de afise ale unei conferinte intitulata Miscarea legionara - 75 de ani de prigoniri si jertfe, anuntata la sala Centrului de proiecte culturale ArCub, la 24 iunie. In Adevarul din 24 iunie 2002 (Miscarea legionara - un nou hobby pentru pensionari) se spune ca ca inainte de conferinta conducerea ArCub, afland despre ce este vorba, a reziliat contractul de inchiriere a salii unde, de altfel, ar fi fost o participare destul de modesta. Derutant este editorialul Cotidianului (Legionarii azi) semnat de Valerian Stan: acesta pare nemultumit ca presa si lumea politica nu au acordat atentie conferintei, iar ArCub-ul nu a acordat spatiul necesar (ce ar fi cautat legionarii la un centru cultural autorul a uitat sa explice). Intrucat textul mi s-a parut confuz, voi apela la citate: "Sambata, acum doua saptamani, sala ArCub (fosta ARLUS, apartinand Primariei Bucuresti) ar fi trebuit sa gazduiasca o reuniune a Miscarii legionare. Ar fi trebuit - si nu a si gazduit - pentru ca directia asezamantului si-a luat inapoi acordul pe care il daduse initial organizatorilor, atunci cand a si incasat chiria care se cuvenea. Explicatia a fost ca tema conferintei - «Miscarea legionara, 75 de ani de prigoniri si jertfe» - ar fi cazut sub incidenta ordonantei prin care Guvernul d-lui Adrian Nastase a interzis recent «promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe» (o infractiune pedepsita cu «inchisoare de la 6 luni la 5 ani si interzicerea unor drepturi»). Conferinta esuata fusese anuntata prin mii de afise - austere, sugerand fonduri mai mult decat modeste - lipite mai ales in centrul Capitalei.
In fata usilor inchise ale salii, conducatorul Miscarii, Serban Suru, a vorbit printre altele de intoleranta oamenilor politici, de lipsa de logica si justificare a ordonantei Guvernului, de ignoranta «celor care fac legile», care, a spus el, vorbesc despre fascism si nazism fara sa fi citit o singura pagina din operele lui Mussolini sau din «Mein Kampf». Cei pana intr-o suta de oameni care au venit la intalnire au facut-o, mi s-a parut, mai ales din simpatie pentru ideile legionare. Destui dintre ei l-au aplaudat in repetate randuri pe Suru si au facut reprosuri aspre politicienilor, mai cu seama celor aflati acum la guvernare, si mai ales pentru «jaful din tara»... Chiar si fara sa fi fost un eveniment in sensul obisnuit al termenului, reuniunii legionarilor mi se pare ca ar fi trebuit sa i se dea mai multa atentie. Cu doua-trei exceptii... presa nu a manifestat nici un fel de interes pentru cele intamplate... lumea politica n-a avut absolut nici o reactie... Inmultind si radicalizand normele penale destinate sa combata extremismul, Guvernul domnului Nastase aduce mai mult un risc in plus pentru democratie decat un element care sa descurajeze extremismul".
Intrucat democratia in Romania este inca fragila, in aceasta privinta suntem de parerea guvernului.
