„Ce este acest lucru care izvorăște din cei vii?”

„Memoria”. Poate fi răspunsul la întrebarea lungmetrajului cu același nume, din 2021, în regia lui Apichatpong Weerasethakul, unul dintre cei mai enigmatici artiști ai cinematografiei contemporane. Sau ar putea fi, mai prozaic, primul vers dintr-un poem „despre ciuperci”. Dialogul dintre Jessica și Juan sintetizează ideea filmului: viața poate fi doar ceea ce este, redusă la materie, sau poate deveni mai mult, transfigurată prin spirit, prin metaforă, printr-o privire poetică asupra lumii. Dacă am reduce universul la un singur sunet, care ar fi acela? Poate cel pe care-l aude obsesiv Jessica și pe care-l definește greu: „Era... ca o bilă imensă din beton, prăbușindu-se într-o cutie metalică”. Să fie acesta sunetul premonitoriu a ceea ce ni se întâmplă? Să fie oare ecoul războiului, al umbrei moarte care inundă camera Jessicăi și odăile imaginației? Dar și camera e, la rândul ei, „scufundată în apa mării”, în necunoscut. Un alt fel de-a spune, ca Pascal, „tăcerea spațiilor infinite mă înspăimântă”. Jessica și Hernan încearcă să găsească o posibilă traducere. Inginerul de sunet îi dă să asculte mai multe variante sonore care redau prăbușirea grea, meteorică, urmată de finalul sec, mort. Dialogul celor doi ia forma unui joc al imaginației și al limbajului, Jessica încercând să găsească sinonime în materie, iar Hernan urmându-i prin corespondențele auditive. Suntem antrenați în căutarea celor doi și, în timp ce ascultăm diferite sunete, reflectăm nu atât la ce anume le face distincte, cât la elementul de înrudire; aglutinarea sunetului obsesiv sugerează celui care ascultă prăbușirea, finalul, implozia. De fapt, nu contează dacă Hernan va găsi varianta ideală a traducerii sunetului, fiindcă știm deja ce înseamnă. Căutarea lor nu ne conduce către ce „se aude”, ci către „cum se simte”. „E... ca un huruit ce urcă din inima Pământului.” Sora Jessicăi suferă de o boală misterioasă. Crede că animalul pe care nu l-a putut salva a aruncat asupra ei un blestem. Oare cum ar suna întâmplarea? Să fie oare prăbușirea imensei bile urma sonoră a blestemului uman adiind prin lume? Cum se aude suferința omului sau a animalului, sau a naturii desfigurate de dezastre climatice și război?

 În dimineața în care în Ucraina au căzut primele bombe, oamenii s-au întrebat, probabil, ce se aude. Poate că, la fel ca-n film, fiecare a încercat să identifice sunetul agresiv cu ceva din experiența proprie, din istoria personală. Basul (partea „gravă”), explică Hernan, se aude diferit în funcție de locul din care-l asculți, dintr-o sală de cinema sau cu un sistem audio performant. Într-un fel au auzit bombardamentele cei din satele din apropierea granițelor Ucrainei, altfel le-au auzit cei fotografiați rugându-se în piața din Kiev, chiar în timpul atacurilor asupra populației civile; altfel le-au auzit refugiații la metroul kievean sau pruncul născut în subteran. Aceleași sunete metalice, de prăbușire, de (re)cădere în istorie, din păcate una mult prea recentă. Istoria se repetă și face ca lumea întreagă să redevină o sală de așteptare. În sala de așteptare a spitalului în care e internată sora ei, Jessica descoperă biblioteca. „Biblioteca” pune întotdeauna o cenzură între noi și realitate. Memoria cărților rămâne, în realitatea cotidiană și în film, un limb, un soi de purgatoriu. Apoi, eroina pătrunde într-un hol de-a lungul căruia sunt expuse fotografii de artă, unele sugerând scene din război, peisaje devastate, escadrile de avioane atacând. Și în această scenă, realitatea (războiului) captată pe film, la fel ca sporii bacteriei otrăvitoare din fotografii, se interpune între noi și viață; arta creează o peliculă salubră care ne izolează, ca privitori, de ceea ce ni se întâmplă în realitate. Consolare, dar și avertisment. La noi ajunge doar realitatea mediată de imagine, de sunete, de culoare, de poveste, de tăcerea care conferă perspectivă lăuntrică. Regizorul introduce lungi secvențe – intermezzo în care Jessica se plimbă pe străzile pitorești din Columbia și înregistrează sunetele, mulțimea, claxoanele, țesând pânza forfotitoare a orașului nocturn. Iarăși bufnitura metalică o face să tresară. Nimeni altcineva nu pare să fie deranjat de bila uriașă, nimeni nu pare conștient de sunetul prăbușirii care, ca un strigoi, bântuie Columbia, lumea, universul. O redescoperim pe Jessica în laboratorul spitalului, asistând la un exercițiu antropologic: tocmai au fost descoperite oasele unui om preistoric. Pare la fel de greu să identifici materia, trupul, nu doar sunetul. Este trupul unei femei de acum 6000 de ani... În primele fotografii care au început să circule după atacarea Ucrainei e greu să distingi oamenii; războiul, violența, teama îi face irecognoscibili, îi topește într-o masă informă, care caută disperată să se salveze. Ce va mai recunoaște umanitatea după 6000 de ani? Hernan continuă experimentul sunetelor. Iarăși regizorul ne pune voit pe o pistă „falsă”, ne aruncă o „momeală” interesantă artistic. În timp ce Jessica ascultă în căști, noi înregistrăm sunetele naturii, apa fântânii, adierea vântului în iarbă, pașii trecătorilor relaxați de frumusețea vegetației, chiotele copiilor, ciripitul păsărilor. De fapt, există o întreagă lume de sunete la care ar trebui să fim atenți, care ne pot umple de frumusețe, de speranță, care ne pot transfigura. Sau rămânem captivi în obsesia unei imense bile metalice care se prăbușește în gol. „Profunzimea ansamblului de iluzii”, conchide Jessica, antrenându-ne într-un labirint psihologic al sunetelor. Vrea să-și salveze orhideele și vizitează cu Hernan o fabrică de echipamente frigorifice, în care „timpul se oprește”. La fel ca pentru „oamenii invizibili”, tribul ascuns în jungla amazoniană. Interesant e ritualul pe care-l relatează sora ei, cercetătoare: bătrânii tribului creează, prin puterea minții, un văl care-i ține ascunși de ochii celorlalți. Juan crede că vraja e sursa misterioasei boli a lui Karen și îi cere soției să renunțe. Conversația devine tot mai animată, mai ales când Karen povestește despre bărbatul care a vrut să-i colonizeze pe băștinași, dar a dispărut fără urmă. În tot acest timp, Jessica e asaltată de bubuitul bilei metalice, ca o alarmă ancestrală. Dar femeia nu poate împărtăși sentimentul, halucinația sonoră i se adresează în exclusivitate. Jessica are un dar – al sensibilității inteligente. Însă darul o face să se simtă singură. Filmul ne îndeamnă să ne întrebăm: a cui e singurătatea, a noastră sau a celorlalți? Să acordăm întâietate realității obiective sau celei lăuntrice? Nefiind saturat de dialog sau acțiune, filmul încurajează reflecția, predispune la reverie în lungile scene-intermezzo, în care tăcerea populată de sunetul multiplicat al vieții se răsfrânge în înțelesuri arborescente. Regizorul creează o legătură între imaginile plantelor și ramificația vegetală a sunetelor, care se extinde ca un coronament de junglă amazoniană asupra urbei sud-americane. „Poezia nopților nedormite”. Jessica explorează situl unde au fost descoperite oasele femeii preistorice. În stradă, oasele tinerilor se mișcă în ritm de samba. Poezia din subteran se răsfrânge peste marginile zilelor, dinspre moarte spre viață. „În spatele petalelor și ale aripilor furioase, aerul suspină în fața umbrei ce se stinge.” „Și?” întreabă Karen. „Asta-i tot”, răspunde Jessica. Replică ce ne trimite tot la dificultatea traducerii sau la ceea ce se pierde iremediabil în încercarea de a comunica și ce simțim; sau ce auzim. Ți-aș putea da un xanax, îi sugerează doctorul, „dar nu vei mai fi mișcată de frumusețea acestei lumi, nici de tristețea ei”. Poezia textului o acompaniază pe cea a imaginii, imprimând peisajului columbian delicatețea, aluzivul unei stampe japoneze. „Ai auzit de Salvador Dali? El a înțeles frumusețea lumii noastre.” Ploaia lovește în rafale, lichefiind materia în tușe cenușii, precum cernelurile. Să fie tunetul furtunii sau iarăși bila uriașă?

La marginea râului, „sunetul” devine o chemare jucăușă. De pe celălalt mal, un localnic o cheamă: „Eu n-am ieșit niciodată din satul meu. Îmi amintesc tot ce văd, deci încerc să limitez ceea ce privesc”. Și continuă: „De aceea nu mă uit niciodată la televizor. Sunt deja atâtea povești”. Într-adevăr, lumea mustește de poveste. Dacă ridici o piatră, „auzi un om”; auzi povestea omului păstrată în vibrațiile pietrei... Filmul nu are coloană sonoră, doar misteriosul susur cotidian. O reverie contemporană a călătorului solitar. Tilda Swinton are mirarea copilăroasă a Micului Prinț. Asemeni lui, Jessica călătorește, descoperă personaje fabuloase care poartă în trupul lor memoria legendelor, descifrează sunetul pietrelor și limbajul „maimuțelor urlătoare”, chiar și taina nașterii omului: „Călătoream prin spațiu, am văzut doi îndrăgostiți și atunci m-am născut!”. Pescarul își spune povestea, se întinde în iarbă și moare; apoi se trezește. „Cum a fost moartea?”, îl întreabă Jessica. „Bine”, îi răspunde pescarul. Acum, femeia nu se mai teme de sunet, vrea să-l audă mereu, fiindcă e cifrul memoriei, al amintirilor pierdute. Cuvertura albastră, patul, ierburile aromate îi amintesc de copilărie, începe să povestească. Sunt amintirile mele, mi le citești, îi răspunde pescarul. Își ating mâinile, își simt unul altuia povestea, în timp ce ploaia inundă jungla ca la început de lume, aducând din Cosmos vibrațiile tuturor vieților, istoriilor, expedițiilor, cruciadelor, valurilor, conversațiilor... Nu e vis, nici transă metempsihotică, ci accesul deplin la o realitate care, de obicei, ni se arată fragmentar. La final, regizorul redă ideea anecdotic, printr-o navă extraterestră – misterioasa bilă metalică. Da, „viața e în altă parte”... Adevărul ei ne scapă.

„Ce este acest lucru care izvorăște din cei vii?” Singurătatea, războiul, apocalipsa nucleară? Poate e doar Memoria, povestea umanității care ne însoțește, rugându-ne să o ascultăm. Și astfel, să ne salvăm. //