„Ce mă așteaptă Dincolo?” „Tinerețea”

Andreea Nanu | 09.11.2021

E interesantă interacțiunea dintre generații în acest film. Adeseori, Sorrentino pune biblic înțelepciunea în gurile copiilor sau adolescenților.

Pe aceeași temă

După intensa meditație asupra „Frumu­seții”, Paolo Sorrentino își întoarce privirea regizorală asupra „Tinereții”. Un subiect la fel de evanescent, de actual, de provocator prin versatilitate. De fapt, nu știm ce sunt „frumusețea” și „tinerețea”, așa cum nu putem da o definiție exactă vieții și morții. Dacă discursul filosofic le poate epuiza, acestea rămân experiențe care ni se întâmplă la un moment dat, dar ne ating pentru totdeauna, ne transformă, atât cât le îngăduim. Continuând în spiritul retrospectiv al poveștii lui Jap Gambardella, scriitorul căutător al „marii Frumuseți,” acum alți doi artiști octogenari, compozitorul Fred Ballinger (Michael Caine) și regizorul de film Mick Boyle (Harvey Keitel), își petrec vacanța în luxoasa stațiune Wiesen din Alpii elvețieni, depănând amintiri, primul încercând să se vindece de „apatie” după dispariția soției, iar al doilea vrând să lase în urmă un ultim film, „testamentul spiritual și artistic”. Într-o natură generoasă, Wiesen ne duce cu gândul la atmosfera din Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, cu mica societate a „pacienților” ocupați cu tratamente, cine copioase, saune și răsfățuri, într-un peisaj idilic, desprins de lume, ca o fugă de crizele nerezolvate și de timpul care nu iartă. Fred Ballinger, retras din viața artistică, e însoțit de fiica și asistenta lui, Lena, interpretată de fermecătoarea Rachel Weisz. Mick Boyle, însoțit de echipa de cineaști, se chinuie să găsească un final sublim filmului-testament, dar fără succes. Emisarul reginei Angliei îi transmite maestrului Ballinger rugămintea Alteței Regale de a dirija Cântecele simple, într-un concert aniversar dedicat prințului consort. În ciuda ofertei măgulitoare, Ballinger refuză de mai multe ori, din „motive personale”. Aflăm că acele Cântece simple au fost compuse pentru soția lui, iar aceasta a fost singura solistă care le-a interpretat pe scenă. Nici măcar soprana Sumi Jo n-ar fi de-ajuns! E drumul închis din care fiica încearcă zadarnic să-l întoarcă. Aparenta ei forță se destramă cu totul în momentul în care soțul, fiul amicului cineast, o părăsește pentru o apetisantă cântăreață pop.

Viața pare o lungă boală incurabilă. La un tratament cu nămol, fiica îi reproșează tatălui, cu o uluitoare luciditate, absența, infidelitățile pentru care a fost de fiecare dată iertat, liniștea forțată impusă mamei și copiilor în lungile ore în care maestrul compune sau primește oaspeți importanți. Pare că „s-a rupt o coardă”, ca-n Cehov, dar regizorul continuă povestea cu mult umor, introducând personaje ale căror pățanii ne confirmă adevărul zicalei: se poate și mai rău. Tânărul actor Jimmy Tree (Paul Dano), frustrat de a fi celebru grație unui singur rol mediocru, acela al „robotului Q”, e preocupat să găsească detaliul just pentru a intra în pielea lui Hitler. Exersează în sala de mese, provocând stupoarea vecinilor. Dar are și suficientă empatie pentru a dialoga sincer cu Fred Ballinger, de care-l leagă frustrarea de a fi celebru printr-un singur rol, o singură compoziție, un unic moment de levitație artistică. „Nu ești în stare să levitezi”, îi spune compozitorul călugărului budist, și el oaspete la hotelul-sanatoriu. Adăugând misterios: „orice moment de levitație e unul de perversiune”. Semn că orice înălțare peste limita admisă va fi sancționată de restul lumii care nu vrea să înțeleagă, să accepte diferența. În piscină își face apariția un Maradona (Roly Serrano) supraponderal, etalându-și tatuajul cu figura lui Marx. Dar și divina Miss Univers (Mădălina Diana Ghenea), care-i face să suspine după o „ultimă idilă”. Aceeași tipologie diversă și excentrică, prin care Sorrentino ne amintește că lumea e plină de culoare umană, chiar dacă uneori alegem s-o judecăm exclusiv în alb și negru. Sunt interesante conversațiile celor doi prieteni despre timp și dragoste. Ceea ce le face uneori dificile, confuze, e lipsa amintirilor; amintirile ne părăsesc, își iau zborul, chiar și atunci când facem lucruri cu intenția ca ele să fie reținute. Memoria ascultă de propriile reguli, își e fidelă sieși. Se pare că faptele dispar, lăsând în urmă numai emoțiile. „Se spune că emoțiile sunt supraapreciate”, spune regizorul, dar, de fapt, „emoțiile sunt tot ce avem”. Ultima speranță a lui Mick Boyle se stinge când actrița-vedetă Brenda Morel (Jane Fonda) refuză să joace în filmul lui, spunându-i în față adevărul crud: e timpul să se retragă, pentru a nu-și compromite cariera cu o ultimă producție lamentabilă. Mick suportă greu lovitura; i se perindă pe dinaintea ochilor toate actrițele, toate personajele, care tind să dispară precum fantomele într-o ceață melancolică. Scrutează peisajul prin telescop și observă că, la tinerețe, totul ni se pare apropiat, fiindcă privim din perspectiva viitorului. Pe când la bătrânețe totul e departe și neclar, fiindcă ne domină trecutul. Echipa de filmare pleacă. Iar Mick alege să înceapă, în propria manieră, un nou, ultim film: se sinucide, aruncându-se de la etaj, sub privirea înmărmurită a lui Fred. Dar care înțelege disperarea de-a (nu mai putea) fi și, pentru o clipă măcar, îl invidiază pentru exitul curajos.

Einteresantă interacțiunea dintre generații în acest film. Adeseori, Sorrentino pune biblic înțelepciunea în gurile copiilor sau adolescenților. Micul interpret al compoziției lui Ballinger îi observă nu doar simplitatea, ci și frumusețea. Iar adolescenta răzvrătită îi spune actorului obsedat de propriul rol că „nu suntem niciodată gata cu adevărat”. Ceea ce-i ține în viață pe acești disperați ai vieții e simțul umorului. Sorrentino construiește mici scene antologice, cu dialoguri savuroase care surprind absurdul, frica, lașitatea, pofte și manii mărunte, pe fondul lipsei de experiență sau, dimpotrivă, a vârstei care o șterge, îi răpește din intensitate. Fred îi reproșează lui Mick tocmai lipsa umorului, credulitatea naivă. „Dar tocmai de asta am nevoie ca să supraviețuiesc în jungla cinematografiei”, îi răspunde acesta, devenind el însuși conștient de limitele artei și prețul pe care-l plătim când neglijăm viața. „Mi-am irosit cei mai frumoși ani”. Ar putea fi o replică potrivită pentru finalul filmului, una printre multe altele. Nu o alege, poate fiindcă e prea adevărată. Mai bine să inventăm ceea ce nu putem explica. Fred și Mick au o prietenie solidă, fiindcă și-au împărtășit „numai lucrurile bune”. Au renunțat la aceeași iubită, din solidaritate unul față de celălalt, iar acum nu-și mai amintesc dacă au făcut vreodată dragoste cu ea. Obsesia îi urmărește. La fel și întrebarea „ce se întâmplă cu amintirile noastre?” Unde dispar? Ce ne face să ne amintim? Cei dispăruți și gândul la propria moarte îi secondează fidel. Între timp, Lena, frumoasă și singură, își reface viața cu un alpinist, Luca (Robert Seethaler), a cărui filosofie simplă și fără pretenții o ridică deasupra iluziilor, oferindu-i, la propriu, suspendați de vârful unui masiv, priveliștea generoasă asupra lumii văzută de deasupra. Nimic mai valoros, mai practic decât perspectiva. O cezură necesară pentru ca viața să-și recapete sensul și gustul. Aceeași perspectivă i se oferă dureros lui Fred prin sinuciderea intempestivă a lui Mick. După zece ani, revine la Veneția; îl vedem mai întâi în cimitir, căutând enervat un mormânt; al lui Stravinski, al cărui prieten fusese în tinerețe. Soția nu e moartă, ci, mai dureros, moartă-în-viață, senilă într-un azil din Veneția. Nu-și amintește nimic și nu-l poate recunoaște. Cu toate astea, el îi amintește cum i-a fost alături toată viața, fiindcă au trăit amândoi un mare secret: și-au fost unul altuia „un cântec simplu”. Chiar dacă Melanie nu-l mai înțelege, vorbindu-i, lucrurile îi devin limpezi lui Fred. Acceptă rugămintea reginei. Sumi Jo interpretează al Treilea Cântec, splendidă retrospectivă a emoțiilor ce recompun muzica unei vieți, a unei mari iubiri. „Ce ne așteaptă dincolo?” „Tinerețea”. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22