Ce nu se rascumpara

Un jaf nu se uita, un masacru nu se iarta, un viol nu se rascumpara. Si totusi, in seara zilei de 6 martie, multi oameni priceputi s-au grabit sa spuna contrariul. Toti sunt ziaristi, toti au vazut Portsmouth-Arsenal in sferturile de finala ale Cupei Angliei. Meciul trebuia, cu siguranta, turnat in ceara si depozitat in muzeul acela pe care il viziteaza la Londra tot turistul amator, si anume amator de kitsch-uri. Portsmouth-Arsenal a fost un meci cum nu se vad pe lumea asta si, desigur, se vad doar pe lumea cealalta. A fost, de la un cap la altul, plus imprejurimile, un fals superb. Arsenal a jucat cu o perfectiune suspecta. A dat 5 goluri usoare ca o viata de diplomat si nu s-ar fi oprit daca arbitrul, altfel cu totul inutil, nu ar fi fluierat la un moment dat sfarsitul. Nu e clar cat s-a jucat. Probabil 10 minute. Atata fotbal fara cusur nici ca se poate juca mai mult. In schimb, Portsmouth, echipa de batrani distinsi, a alergat vreme de cateva ceasuri, fara sa spere altceva decat onoarea. In ultimul minut, Sheringham, rege neincoronat al fostulestilor, a agatat onoarea cu un gol, ca o replica de duh care despica linistea si asistenta intr-un salon francez. 1-5, cel mai frumos 1-5 din lume, de fapt, singurul 1-5 de mare bun gust. A fost un meci neincapator. Nu pentru ca, vreo nanosecunda, cineva s-ar fi putut indoi de castigator. Thierry Henry e, in acest moment, cel mai bun fotbalist din lume si asta e de ajuns. A fost un meci spatios ca o galaxie, din cauza publicului. De la 0-1, dar mai cu seama de la 0-2 si cu totul turbat de la 0-5 in sus, publicul, vreo 20.000 de localnici extrem de locali si de anonimi doctori in anonimat, au inchis. Asa cum trage cineva oblonul.

20.000 de oameni au rupt orice legatura cu meciul din teren si si-au ovationat echipa ca dupa cucerirea Imperiului Roman. La inceput, totul a parut o anomalie vag ironica. Dupa un sfert de ora era clar ca se intampla ceva uluitor. Cei 20.000 lucrau la libretul unei opere fara seaman. Toate locurile comune olimpice despre onoare si bucuria de a face sport inoata in amfetamine. Suporterii lui Portsmouth au cantat cu o bucurie care crestea din insucces si se intemeia pe placerea superioara de a fi facut praf de un maestru. Si aici ajungem la eroarea cea mare a ziaristilor. Toti au dat fuga la telegraf si au transmis, cu vocile tremurand, unul si acelasi mesaj: "Fotbalul e salvat! Linistiti-va, rusinea din Spania a fost spalata!". Pentru necunoscatori, asta inseamna ca: nu demult, trei fotbalisti de la Leicester City au violat trei turiste germane, intr-un hotel din Spania. Toti trei au fost trimisi la inchisoare. Acasa a izbucnit o rusine crunta. Violurile din Spania incununeaza o epoca de furie penala in fotbalul englez si multa lume a crezut ca fotbalul, in infatisarea lui aroganta de pui de arendas, a distrus fotbalul inventat demult, tot in Anglia, de baietani de aristocrat. Apoi a venit meciul de la Portsmouth si toata lumea s-a agatat cu dintii si cu inima de acest meci neobisnuit. Rusinea spaniola a devenit deodata un incident reparabil.

Fotbalul e in continuare un joc superb, caci numai un joc superb poate face 20.000 de oameni sa cante langa cadavrul echipei iubite. Dar mesajul si teoria violului rascumparat sunt false. Opera celor 20.000 a emotionat, dar spectacolul a fost dubios. Mai intai pentru ca, in teren, fotbalul disparuse de mult. Arsenal a fost atat de jenant superioara, incat tribunele aveau tot dreptul sa conchida ca nu se mai afla la marginea unui teren de fotbal, dar trebuie sa isi umple cumva timpul. In al doilea rand, pentru ca generozitatea celor 20.000 a venit, atentie, in clipa umilirii totale. O fiara batuta repede si bine vine la picior si scheauna. Un public lipsit de obiectul atentiei publice se apuca sa incrusteze pe banci cu briceagul sau, daca actiunea are loc la Portsmouth, sa cante. O societate care primeste in plina fata demonstratia inferioritatii propriilor valori cade in lirism, iar daca e vorba de nordici, in lirism coral. Pana la urma, cei 20.000 au cantat din plin despre propria lor pasivitate. Nimeni n-a indraznit sa ia cuvantul, cu un suierat si o huiduiala, pentru a comunica echipei favorite ca s-a facut de ras. Conformismul nu e intotdeauna negativ. La Portsmouth el a luat forma unei manifestari vag artistice, vag morale, neindoios inselatoare. Rusinea din Spania e reala si vanata pe pielea femeilor care au dat ochii cu brutele din Leicester. Rascumpararea din Portsmouth e o iluzie pe care nevoia noastra de iluzii si alibiuri a insfacat-o cu amandoua mainile.