Ce se întâmplă cu Franţa şi Europa? Alain Finkielkraut la Bucureşti

Filosoful francez Alain Finkielkraut a participat, luni, 2 noiembrie, la un dialog cu Horia-Roman Patapievici, la Ateneul Român. Evenimentul s-a desfăşurat în cadrul Galei Humanitas 25 de ani şi al Conferinţelor Ateneului Român.

Încercând să răspundă la întrebarea „Ce se întâmplă cu Europa?“, Alain Finkiel­kraut şi Horia-Roman Patapievici au ana­li­zat transformările radicale prin care trece „bătrânul continent“ în zilele noastre, abor­dând o temă care, în urma atentatelor care au avut loc pe 13 noiembrie în Paris, capătă o nouă relevanţă.

Discuţia a început de la un fapt greu de con­testat: Franţa era cândva, începând cu secolul al XVIII-lea şi în special în secolul al XIX-lea, un model invidiat de multe ţări europene. Imitarea mo­de­lului francez a fost esenţială în cons­ti­tui­rea statului ro­mân modern, influenţa fran­ceză fiind ex­trem de prezentă în instituţii, arhi­tectură şi chiar în limbă, franceza având un rol extrem de important în re­latinizarea lim­bii române. Se pune deci în­trebarea: ce s-a în­tâmplat cu Franţa, cum şi-a pierdut aceas­tă postură privilegiată de model?

Alain Finkielkraut consideră că vremurile de glorie ale Franţei au trecut şi că ţara sa nu mai reprezintă un model nici măcar pentru sine. Declinul Franţei ar avea la ba­ză nu atât cauze economice, aşa cum se cre­de în general, ci o criză a culturii, re­zul­tatul unei epuizări a Europei, care re­fuză să se mai asume pe sine şi să-şi păs­treze propria identitate şi moştenire cul­tu­rală. Sursa acestui refuz este descoperită în intensitatea traumatismului celui de-al doilea război mondial, filosoful francez con­­siderând că Europa este astăzi, mai mult decât oricând, post-hitleristă.

Prin tot ceea ce face, Europa luptă încă îm­potriva posibilităţii repetării actelor cri­mi­nale ale lui Hitler, a xenofobiei, a de­monizării celuilalt şi a încercării radicale a acestuia de a înlocui ideea democraţiei cu un regim ontologic al ierarhiei raselor. Alain Finkielkraut consideră însă că, opu­nându-se în mod radical vechii xenofobii hitleriste, Europa cade într-o xenofilie ide­o­logizată, transformând ideea asemănării dintre oameni şi regimul ontologic al si­mi­litudinii într-o religie civilă, religia uma­nităţii.

Academicianul francez crede că această luptă contra posibilităţii hitlerismului, la zeci de ani după sfârşitul celui de-al doi­lea război mondial, se opune unui pericol mai degrabă imaginar, care apar­ţine trecu­tului, ignorând astfel trans­for­mările radi­cale ale prezentului, semnul unei realităţi noi, care, prin chiar acest fapt, este mult mai neliniştitoare. Alain Fin­kielkraut im­pută Europei faptul că preferă să aibă în vedere această frică a tre­cutului, deja cu­nos­cută, domesticită, deoarece se simte în siguranţă în apropierea ei, omi­ţând faptul că situaţiile problematice ale prezentului sunt cu totul altele decât acum 70 de ani.

Susţinând această religie civilă a si­mi­li­tudinii, Europa refuză, după Finkelkraut, să mai fie ceva substanţial, deoarece asu­marea oricărei identităţi determinate ar im­plica o excludere potenţială a ceea ce es­te diferit. La baza evoluţiei spre o so­cie­ta­te multiculturală se află, în viziunea sa, hi­permemoria hitlerismului, transformată acum într-o revoltă contra identităţii în Eu­ropa. În aceste condiţii, Franţa, la fel ca Europa, intră pe un drum post-naţional şi post-identitar, renunţând atât la valorile sale naţionale, cât şi la valorile republicii, de­oarece le consideră discriminatorii. Apre­ciind că o eventuală asimilare a nou-ven­i­ţilor ar implica un proces con­strângător de omogenizare forţată, societatea fran­ce­ză încearcă să-i includă pe aceştia cu tot cu propria lor cultură, fără să le mai cea­ră să adere la valorile sale, dând drep­tate diversităţii şi diferenţelor.

Franţa, ca şi Europa, încearcă as­tăzi să renunţe la propria lor identitate, pentru a nu mai fi per­cepute de nou-veniţi ca re­pre­zen­tând ceva care li se opune, crede Alain Finkielkraut. Puşi însă în faţa schim­bărilor imense pe care Franţa le suferă, mulţi francezi nu îşi mai recunosc propria ţară, se simt dezorientaţi şi trec de partea extremei drepte, a Frontului Naţional, cre­zând în promisiunile acesteia de păstrare completă a vechii moşteniri franceze. As­censiunea Frontului Naţional aduce cu si­ne o radicalizare a stângii, aceasta luptând contra islamofobiei la fel cum lupta în anii ’30 contra antisemitismului, ignorând di­ferenţele dintre cele două situaţii.

Finkielkraut respinge aceste poziţii, deoarece ambele abordări nu fac altceva decât să agraveze criza integrării emi­gran­ţilor. În acest context, el critică în primul rând tendinţa Europei de a se învinovăţi mereu şi de a-şi aminti doar de ceasurile negre ale istoriei sale. El crede că, pe fondul rousseauismului propriu Europei contemporane, Franţa, deşi a fost vizată de nenumărate acte de război, ajunge să se considere ea însăşi vinovată şi să-i vadă pe asasini ca victime, intrând într-o lo­gică a căinţei care o aduce într-o situaţie fără ieşire.

Deşi admite că deocamdată nu există semne de schimbare, Alain Finkelkraut consideră că singura soluţie posibilă este ca oamenii politici francezi să înceapă să re­gândească în mod serios situaţia pre­zentului, aşa cum este ea, lipsită de pre­ce­dent, şi să nu se mai ascundă în spatele raportării la trecut. În viziunea sa, pentru a se regăsi pe sine, Franţa are nevoie de o reconstituire a şcolii republicane şi de o conştientizare a faptului că trebuie să apere tipul de civilizaţie pe care îl re­pre­zintă. Franţa ar trebui, în plus, să re­gă­sească adevăratul sens al ospitalităţii, prin­tr-o frânare a vitezei migraţiei, care să facă posibilă integrarea nou-veniţilor.