Ce se pierde atunci cand ceva se castiga la jocul gresit

Stim tot mai putin despre lumea romaneasca dinainte de 1989.
Ne-am indepartat, poate decisiv, in ultimii 12 ani de intelesul acelei lumi pe care am lasat-o altui veac, unui viitor care nu va mai avea de-a face cu noi. De ce am hotarat ca e mai bine asa? De ce evitam, cu o eschiva inca in desfasurare, sa trecem in randul natiunilor cu constiinta istorica?

Cand vom avea, in sfarsit, raspunsul, tot ce ne va ramane de facut va fi sa il descoperim sub forma unei catastrofe colective. Putem insa fi linistiti.

Acest lucru nu se va intampla prea curand, asa ca, in loc de drama spirituala, va propun o intrebare, nu tocmai straina de subiect, dar infinit mai lejera. O cercetare minora, de anticar incurabil. Intrebarea de la care pleaca aceasta cercetare marunta este, de fapt, o nelamurire care nu mi-a dat pace de 12 ani incoace, o inadvertenta, o nepotrivire spectaculoasa care mi-a incurcat cu incapatanare socotelile despre lumea romaneasca.

Intrebarea suna in felul urmator: cum se face ca fotbalul romanesc a atins apogeul exact in momentul in care societatea a atins degradarea totala? Adica, de ce am avut simultan, in a doua jumatate a anilor ‘80, un fotbal cu nivel de performanta european si o societate de o subdezvoltare “sociala” profund noneuropeana. O campioana europeana de club (Steaua, 1986, fara a uita Craiova sau Dinamo, ‘83), o nationala care deborda de talent si, in acelasi timp, o incovoiere de mase, o umilinta sociala fara comparatie, o societate dominata total de un cult personal primitiv, o lume gregara, prepolitica, educata ca lumea doar in siretenie biologica*.
Aceasta divergenta cumplita a atins de altfel grotescul in 1989, cand Revolutia a surprins destui romani benchetuind la masa cu calificarea la Mondialele din 1990 (dupa 20 de ani de esecuri).

Expeditia nationalei la Mondialele ‘90 a fost impachetata de televiziune si de ziare intr-una din primele ceremonii oficiale de prezentare a “noii” Romanii. Temeiul acestei sarbatori fusese insa cucerit (stralucit) in toamna lui ‘89, in plina sclavie.

Explicatia acestei realitati ridicole trebuie cautata in tribune, nu printre jucatori, in jurul terenului si nu in teren, in societate si nu in fotbal. Multimea celor ce s-au dat fotbalului in acei ani nu a fost probabil cu mult mai mare decat a fost in anii de dinainte si de dupa. Insa felul in care s-au daruit multi romani fotbalului, noul lor legamant mistic cu tot ce era fotbal sau fotbalist, abandonul desavarsit al oricarei alte forme de observatie si interes a depasit categoric orice comparatie. Cultul fotbalului a inlocuit orice forma de viata alternativa, a inlocuit de fapt viata insasi ca existenta de grup, intr-o societate care-si pune, fie si in modul cel mai elementar, problema nivelului ei de viata. Fotbalul a devenit un refugiu, nu o forma de rezistenta pasiva (cum suna justificarea tarzie a acestei demisii), ci o forma de evaziune totala, un halucinogen care prevestea intr-un gest colectiv aurolacii, dar si generatia Pro sau amnezia etica a parvenitilor de dupa 1990. Toate aceste comportamente sunt solidare. Ele leaga in chipul cel mai surprinzator, dar si cu cea mai cursiva coerenta morala ceausismul anilor ‘80, efervescenta ratata a primilor ani de dupa 1989 si kitsch-ul comercial al existentei, dominant in anii ‘90.

O enorma energie colectiva, daca nu cumva toata energia colectiva, a fost deviata spre o zona libera de raspunderi, fiind in consecinta retrasa, scoasa din serviciul activ al societatii. Mergand la stadion, romanii anilor ‘80 au reusit sa paseze fotbalului o importanta statala pe care au refuzat-o propriei lor tari. Fotbalul s-a aprins cu o stralucire nenaturala, tara s-a stins. Acelasi reflex social de evitare s-a repetat in formule din ce in ce mai subtile de atunci incoace. Romanii nu mai merg la stadion (acum fotbalul s-a stins), dar fac cozi lungi la joaca de-a capitalismul si Euroatlantida si continua astfel sa ocoleasca cu un instinct sigur fundamentarea etica a propriei societati. E un joc de suma nula, un comportament egoist si periculos.
Cine pariaza azi optimist pe viitorul capitalismului romanesc si cine isi construieste deja casa la tara in Euroatlantida nu are decat sa se gandeasca o clipa la soarta fotbalului romanesc. La gloria lui contra naturii, de la sfarsitul anilor ‘80, si la mizeria sa totala de astazi.

* Cea mai tulburatoare imagine documentara a acestei stari de degenerare sociala si morala poate fi gasita in cartea recenta a lui Stelian Tanase - Acasa se vorbeste in soapta, Dosar & Jurnal din anii tarzii ai dictaturii, Editura Compania, 2002.
Autorul acestei carti are tot dreptul la recunostinta si admiratia noastra.