Cea mai bună dintre lumi

Coerența este principiul de aur al Ioanei Pârvulescu, motiv pentru care tot ce a scris până acum își ocupă, treptat, locul într-o structură regulată și spectaculos extensibilă, de tip fulg-de-nea.

A fost un noroc să citesc în suită cele do­uă romane ale Ioanei Pârvulescu, Viața în­cepe vineri (2009) și cel recent, Viitorul începe luni. Prozatoarea nu le-a gândit în­tr-o serie, dar cum cărțile își scriu singure destinul, aces­tea două arată că tre­buie luate la un loc. Altfel, atâtea simetrii directe și in­verse, atâtea micro-codi­fi­cări ludice savuroase și-ar pierde efectul. Ca în foto­gra­fiile surprinse în mo­mente diferite, aceleași per­sonaje își distribuie diferit influența asupra întregului, sunt încărcate altfel de lumină (cheia teh­nicii fotografice a fost de altfel rapid des­coperită de comentatori). Pe de altă parte, dar poate înainte de orice, istoriile de la 1900 ale Ioanei Pârvulescu ilustrează re­confortant un profil scriitoricesc neo­biș­nuit de omogen.

Text după text și carte după carte, Ioana Pârvulescu a dovedit darul rar de a se cunoaște pe sine, în­tr-un fel supus celei mai bune măsuri: inteligența, talentul, in­ge­niozitatea și autodisciplina coexistă în permanentă calibrare reciprocă. O busolă interioară misterioasă a ghidat-o mereu, de la Lenevind într-un ochi, la Alfabetul doamnelor, trecând spre În intimitatea se­colului 19, Întoarcere în Bucureștiul in­terbelic și Lumea ca ziar, și a făcut-o să renunțe la critica de întâmpinare, chiar dacă fusese chemată să ocupe locul ul­tra­titrat al foiletoanelor lui Nicolae Ma­no­lescu din România literară. A optat, în schimb, pentru o expresie mult mai so­fisticată a implicării în actual: eseul is­to­rico-literar și, de curând, literatura.

Că scrie studii cu aparat critic sau eseuri, poezii ori interviuri, prefețe sau proze, Ioa­na Pârvulescu face din cuvinte atră­gă­toare hărți multidimensionale, pe care le poți privi de aproape, de departe, sau în care poți pur și simplu intra. Descifrarea lor presupune un nivel normal de inițiere, nimic prohibitiv așadar. Trebuie doar să consimți, adică să-ți alegi unghiul dorit și scara potrivită. Vei descoperi mereu una și aceeași lume, dar cea mai bună dintre câte au fost în istoria României, explorată la infinit prin expunere suprapusă, eta­la­bilă panoramic sau, dimpotrivă, stra­ti­fi­cată pentru un efect de adâncime. În acest „joc“, orice alegere este răsplătită. Căci autoarea deține o rețetă secretă de su­pe­rioară pedagogie cu care câștigă, infailibil, colaborarea cititorului.

Viitorul începe luni te ademenește de la bun început cu o stare de bine, de co­pi­lă­rie trează – aceea săltată la bucuria cu­noașterii. Mii de resorturi neștiute sar brusc, activându-se, creierul sensibil des­face delicate canalicule, destupate sti­mulativ de o narațiune vag cunoscută, dar mereu nouă și captivantă de la început la sfârșit.

Au trecut aproape trei luni de la în­tâm­plările din romanul anterior, de când Bu­cureștiul Crăciunului 1897 consuma emo­ția duelului dintre George Lahovary și Ale­xandru Filipescu, și de când unii nu-și re­veneau din stupoarea altui fapt divers (to­tul, în ambele cărți, e scris la ziar): un bărbat de 43 de ani fusese găsit mai mult mort decât viu la marginea pădurii Bă­nea­sa, părând căzut din cer - la propriu ori la figurat, nu mai contează. Treisprezece zi­le, interval echivoc care desparte ca­len­da­rul gregorian de cel iulian, încep odată cu trezirea lui din leșin și se vor încheia în clinchet de șampanie, la Re­velionul pe stil nou, cu do­rințe de viitor spuse cu glas tare.

Or, viitorul avea să (re)în­ceapă luni 23 februarie 1898, când același București adul­mecând neliniștit secolul următor se agita între două evenimente: conferința tâ­nărului chirurg Dimitrie Ge­rota despre corset și pe­ricolele purtării lui și, respectiv, un aten­tat al anarhiștilor la viața Regelui Carol I. Perimetrul - acela de bon ton, dintre Ate­neu și Teatrul Național, pentru care avem la final și o frumoasă hartă trasată „de mâ­nă“ de Mihai Coșulețu. Primul reper po­larizează atitudinile și afectele majorității personajelor moștenite din Viața începe vin­eri. Cel de-al doilea pune în mișcare figuri noi, dar de căutat și în istoriile vre­mii, în trama polițistă care ali­men­tează, prin rezolvări, senzația confortabilă de ro­tund.

Pavel Mirto, timidul reporter de la Uni­versul, face și aici pe naratorul. Noua bulă de cristal în care crește un alt episod din viața Bucureștiului de la 1900 va fi spartă iar, jucăuș: citim un roman al lui Mirto care e rescrierea unui alt roman, ars pen­tru că-i fusese refuzat la publicare, dar ca­re, în același timp, nu încetează a fi al Ioa­nei Pârvulescu. Ea nu dispare nicio clipă de deasupra acestei lumi cuibărite în trans­focator.

Ioana Pârvulescu n-a avut cum să scape de compararea celor două cărți. Unii cro­nicari au găsit că Viitorul începe luni este adevărata reușită, că reprezintă maxima ci­­zelare a modelului încercat în Viața... Al­ții au prețuit continuitatea. Cineva, dim­potrivă, a susținut că noul roman nu tre­buia scris, că e o „autopastișă“, că per­sonajele ar fi aici mai palide, iar detaliul is­toric, întrebuințat tendențios. E vorba des­pre comuniști și complotul lor dejucat de autorități, or pe ei, la vremea respectivă, mai toți îi numeau fără menajamente anar­hiști, colportând chiar că ar fi fost sti­pen­diați de Moscova. Potențialul de malin­ter­pretare e asigurat, așa că elegantele salturi în timp, înainte și înapoi, au fost tratate aberant de... încifrare a unor evenimente politice mult prea zgomotoase, din 2012. Mai rar o asemenea înfocată obtuzitate. Dar nu e nimic de făcut, cărțile sunt pen­tru cititori, deci și pentru cronicari.

Pentru mine, lucrurile stau toc­mai pe dos. Doctorul Leon Mar­gulis, devotatul îngrijitor al să­racilor pe care-l cunoaștem din Viața începe vineri, e aici mai convingător ca oricând. Face față unei îm­prejurări dramatice la modul balzacian: îl paște iminenta executare silită, căci se îm­prumutase imprudent de la un cămătar. Criza focalizează asupra cuplului Leon-Aga­ta și pune în valoare personaje-schiță, precum slujnica Safta ori vizitiul Nelu, în curs de nostimă obrăznicire pentru că nu-și mai primeau simbriile la timp.

Polițaiul Costache Boerescu înaintează mult spre primul plan. Aici, nu e doar co­mi­sa­rul talentat care descurcă ițele atentatelor „anarhiste“ și cazul de escrocherie care era să-l coste totul pe Margulis, ci și un ca­valer melancolic, resemnat să fi iubit-o pe mamă (Agata) și să n-o poată cuceri pe fi­ică (Iulia). Generalul Algiu și-a consumat depresia post-văduvie și revine la profilul de ambițios pe care i l-a conservat istoria. Lecțiile lui de știință a codurilor fac pagini savuroase și păcălesc prin bănuiala că și ceea ce citim ar putea fi altfel citit.

Micul comisionar de la Universul, Nicu, a crescut în câteva luni cum numai copiilor li se întâmplă. În Viața începe vineri era senin și împăcat cu soarta lui de puști cu­minte și sărac. Aici, dă primele semne de ur­suzenie puberă.

Iulia Margulis are 22 de ani și este din nou una dintre vocile narative. E mai puțin proaspătă în reacții, dar nu pentru că nu i-a mai „ieșit“ autoarei, ci pentru că slu­jește unei demonstrații, simetrice cu cea avându-l drept protagonist, în Viața..., pe căzutul din „cer“ Dan Crețu. Cât zace cu febră, Iulia călătorește în viitor, așa cum Dan Crețu călătorise în trecut. Între timp, pe el îl vedem acomodat (și-a găsit pe­rechea într-o văduvă simpatică, de familie bună) și e normal, căci lumea de la 1900 era, cum am mai spus, cea mai bună din câte au fost. În schimb, Iulia nu e deloc la largul ei în anii 2000. Cenușiul „relatării“ din viitor spune ce era de spus: tot ce ne în­conjoară acum nu e decât imaginea ire­mediabil corodată a adevăratei vieți de atunci. Mâncărurile nu au gust, hainele nu au linie, relațiile dintre oameni sunt de natura teatrului absurd, când nu a dia­lo­gului între surzi. Trecutul s-a estompat, sărăcind jalnic prezentul de o dimensiune esențială.

Așadar, efectul e unul de coerență atent stu­diată și este tipic pentru scriitura ce­rebrală, sensibilă și ingenioasă a Ioanei Pârvulescu.

Viitorul începe luni e o carte adorabilă, cal­mă și ritmată, complicată ca harta unui oraș vechi și inteligibilă exact ca el. Plină de jocuri și semne, pe care uneori nu le guști, pentru că nu le vezi, dar le regăsești urma câteva pagini mai încolo și revii, ca să înnozi firul, și tot așa, până la final.

Coerența este principiul de aur al Ioanei Pârvulescu, motiv pentru care tot ce a scris până acum își ocupă, treptat, locul într-o structură regulată și spectaculos ex­tensibilă, de tip fulg-de-nea. Într-un ar­ticol-evocare din 2007 (România lite­ra­ră), aducea, de pildă, un intens elogiu Da­nei Dumitriu: „este incredibil de rigu­roasă în reconstituirile ei de personaje, a citit cam tot ce se putea pe temă şi a adăugat doar «carnea», mirosurile, con­sistenţele, gusturile şi gustul gândurilor personajelor ei. N-a inventat, dar a cre­at. Voi da un singur exemplu. Într-una din scene (în romanul Prințul Ghica, n.m.) poetul Bolintineanu apare într-o adu­nare, congestionat la faţă şi vorbind uşor exaltat. Detaliul pare întâmplător, dar nu este aşa. Dana Dumitriu ştie că Bolin­tineanu a făcut, mai târziu, congestie ce­rebrală (paralizând), aşadar descrierea ei e coerentă cu viaţa personajului“. Poa­te fi oare ratată legătura și gândul că avem aici un model?!

Ficțiunile Ioanei Pârvulescu bro­dează pe un suport foarte ori­ginal, prin ambivalența perisabil-durabil: ziarul, adică palpitul fra­gil al realității cotidiene, așa cum a fost el impregnat prin scris, ca o am­prentă indestructibilă, capabilă să recons­tituie întregul în orice moment ulterior, oricât de îndepărtat în timp. Narațiunea are tehnicalitatea unui ceasornic rasat și dă, simultan, același vertij de plăcere ca observarea minusculelor angrenaje. Com­parația se impune, chiar dacă pare la îndemână, pentru că jocul cu timpul este tema obsedantă a scriitoarei.

Lectura „intelectualistă“, pregătită de skan­derberg-ul cu cifruri culturale, dar și cea „ușoară“, de identificare, în care car­tea n-ar fi decât prelungirea ideală a uni­versului empatic, se dovedesc deopotrivă de inoperante. La Ioana Pârvulescu totul e altfel: răspunzi chemării subtile, de com­plicitate „băiețească“, la o partidă de ceva - nu se știe ce, dar cu siguranță ceva de­lectabil, un pic „sportiv“ și foarte bine or­ganizat - iar la sfârșit răsplata e garantată. Rămâi prieten, nu doar cu ea, ci și cu per­sonajele ei, împreună cu care, fără să știi, ai făcut parte din joc. //

// IOANA PÂRVULESCU

// Viitorul începe luni

// Editura Humanitas,

    2012, 311 pag.