Pe aceeași temă
Jean-Paul Dubois a fost jurnalist multă vreme înainte să înceapă să scrie romane, dar acest Goncourt îl face să ajungă în categoria celor mai privilegiați scriitori din Franța. Laureații Premiului Goncourt cunosc tiraje incredibile nu doar la romanul premiat, ci și angajamente privilegiate pentru cărțile ulterioare, în fine, sunt traduși imediat în zeci de țări.
Fiecare cu povestea lui este confesiunea unui om simplu, pe nume Paul Hansen, un ins care din doi ani de pușcărie va face doar unul, dar cititorul nu știe asta de la început și mai ales nu știe de ce se află Hansen la închisoare. Închisoarea „Bordeaux” din Montréal-Canada. Colegul său de celulă, Patrick Horton, este un „dur”, pentru că a comis o crimă. Oscilând între timpul petrecut la închisoare și cel al amintirilor, Hansen construiește un roman a cărui miză nu e clară nici chiar când lectura se încheie.
Vrea autorul să apropie cenușiul existenței lui de dinainte de închisoare cu cel al vieții din celulă? Fiu al unui pastor danez și al unei franțuzoaice excentrice, care ține o mică sală de cinema de artă la Toulouse, dar în care își va găsi locul și filmul pornografic, Hansen nu se simte nici francez, nici danez. Este mult mai apropiat de tată, care, de altfel, e personajul cel mai interesant al romanului, dar nu e suficient pus în valoare, și își va urma tatăl în Canada, când acesta se va despărți de mama prea extravagantă.
Viața lui Hansen în Canada se desfășoară după un program imuabil, este un lucrător bun la toate al unui bloc locuit de șaptezeci de persoane, numit „L’Excelsior”. El însuși se numește „superintendent, portar, factotum, infirmier, confesor, grădinar, psiholog, electronist, instalator, electrician, reparator de echipamente de bucătărie, chimist, mecanic” și asta timp de 26 de ani. Nici nu pare că aspiră la mai mult, așa că atunci când o întâlnește pe Winona, canadiancă de origine indiană, care pilotează un avion mic, pentru transporturi pe deasupra lacului, de oameni și mărfuri, Hansen chiar crede că a găsit fericirea. Să zboare cu micul avion pilotat de Winona devine ceva fantastic, în care banalul Hansen devine un erou de aventură. Apoi apare în viața lor cățelușa Nouk, salvată de Winona, și totul pare perfect. Este aceasta fericirea oamenilor simpli? Dubois pare să spună că da.
Și atunci, cum ajunge la închisoare un om ca Hansen? E destul ca în viața aceasta liniștită să apară Răul. Acesta e întruchipat de noul administrator al blocului, pe nume Sedgwick, care dovedește o plăcere aparte în a-l umili pe Hansen. Îi interzice să se scalde în piscina pe care o întreține, îi interzice lui Nouk să calce pe iarbă și altele. Apoi, survine moartea Winonei, într-un accident cu avionul. Scos din sărite, Hansen se ia la bătaie cu administratorul și îl rănește grav. În fapt, intenționase să îl ucidă, pentru că după bătaie, l-a dus în piscină și l-a ținut cu capul sub apă, dar Sedgwick va scăpa cu viață. Rămas singur după ieșirea din închisoare, Hansen pleacă din Canada. Ni se sugerează că în căutarea propriei identități…
Tatăl lui Hansen, pastorul, este personajul cel mai interesant. Johanes este un preot care își îndeplinește misiunea cu umilitate, cu răbdare, până când bunul-simț îi va fi ultragiat de filmele pornografice pe care soția lui le prezintă în cinematograful ei privat. Revoluția din mai ’68, cu toate schimbările ei radicale, reprezintă prea mult pentru pastorul danez. Își părăsește soția și țara adoptivă, Franța, a cărei limbă o învățase până la subtilitățile ei gramaticale, iar fiul său îl va urma. În Canada, va sluji într-o biserică mică, foarte modestă, predicând pentru o mână de mineri care înghit azbest fără să știe și câteva femei care îl simpatizează imediat pentru că nu le ordonă, ca alți pastori, să își îndeplinească menirea, și anume să facă plozi cu nemiluita. Johanes își va pierde credința și va face o adevărată obsesie pentru jocurile de noroc. Sfârșitul lui va fi unul tragic, desigur. Așa cum spuneam, tatăl este cel care ar fi trebuit să fie personajul principal, pentru că povestea lui e una care merita spusă.
Hansen, în schimb, se dovedește un personaj capabil să stârnească emoție mai ales când îi evocă pe toți morții lui dragi, pe care îi simte că îl vizitează în celula din închisoare: „Intrau și-i vedeam la fel de clar cum puteam distinge toată mizeria din încăpere. Și-mi vorbeau, și erau acolo, lângă mine. În toți anii aceștia de când îi pierdusem, veneau în gândurile mele și plecau când voiam, erau la ei acasă, erau în mine. Spuneau ce aveau de spus, își făceau treburile, se străduiau să dea un sens dezordinii din viața mea și găseau întotdeauna cuvintele care să mă ducă spre somn și spre tihna nopții. Fiecare, în felul său, în rolul său, cu atribuțiile sale, mă sprijinea fără să mă judece vreodată. Mai ales de când eram la închisoare. La fel ca mine, nu știau cum se întâmplase, nici de ce situația se schimbase atât de radical în numai câteva zile. Toate eforturile lor erau îndreptate spre reconstituirea familiei noastre”.
O altă posibilă miză a romanului pare să fie dorința lui Jean-Paul Dubois să-l facă pe cititor să constate că aparențele înșală grav, așa că există în roman personaje care inițial au niște date conform cărora ar trebui să aibă un anumit profil, or, scriitorul va face ca acesta să se dovedească o surpriză: directorul închisorii, pe nume Sauvage, nu e un ins fără suflet și nici prea deștept, ci dimpotrivă, unul pasionat de mașini de curse și empatic față de deținuții săi.
Apoi, unul dintre locatarii blocului „L’Excelsior”, Kieran Read, are meseria de „casualties adjuster”, adică de a evalua dacă nu cumva cererile de despăgubire ale celor cărora le murise cineva într-un accident sunt prea mari. Cu alte cuvinte, trebuie să caute motive ca familia să primească mai puțini bani, pentru că societatea de asigurări vrea să achite cât mai puțin… Read e singurul care îi va lua apărarea lui Hansen, după bătaia cu noul administrator, singurul care îl va vizita la închisoare, care va avea grijă de Nouk și care îl va primi călduros la ieșirea condiționată a acestuia din penitenciar.
O altă surpriză este colegul de celulă al lui Hansen, Patrick, cel care a ucis, dar care este mai uman decât alți oameni din viața lui Hansen de dinainte de gratii, e primitiv, dar autorul îl vrea foarte simpatic. Are crize de anxietate când trebuie să fie tuns și mari dubii cum să se îmbrace pentru întâlnirea cu mama sa, la „vorbitor”.
În fine, organistul bisericii lui Johanes Hansen, Gérard LeBlond, este capabil nu doar să interpreteze cu aer pios o piesă de Bach atunci când credincioșii intră la mesă, dar și să cânte cu cel puțin tot atâta talent din repertoriul lui James Brown, The Doors, The Animals și alții. Invers decât s-ar crede, datorită lui LeBlond, bisericuța metodistă devine o mică sală de spectacol cu o muzică ce nu are nimic de-a face cu religia: „În biserica goală, atunci când LeBlond se așeza la masa lui de lucru, atunci când degetele lui îi convocau pe toți diavolii jazzului, bluesului și swingului, vechea barcă se ridica dintrodată, cerul devenea albastru, fericirea se năpustea în navă și în timpane, Iisus se întorcea în mormânt, iar Gérard, prelatul din Sherbrooke, domnea ca unic stăpân din înaltul cerurilor”.
„Există o infinitate de moduri în care să‑ți distrugi viața”, constată Hansen. Toți cei dragi lui își distrug viața: mama, tatăl, chiar și soția, numai el scapă aproape miraculos față de ceea ce a făcut. Norocul omului banal? E greu de spus dacă romanul e o odă neconvențională adusă banalului sau o șarjă împotriva nedreptăților, cu happy-end, totuși. O nouă alegere pentru Premiul Goncourt care stârnește mirare. //
Jean-Paul Dubois
Fiecare cu povestea lui
Traducere: Andreea Năstase
București, 2020, 256 pagini
