Pe aceeași temă
Rugăciune pentru Cernobîl este una dintre cărțile Svetlanei Aleksievici, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 2015, „pentru scrierile ei polifonice, memorial al suferinței și curajului în epoca noastră”, după cum și-a motivat comisia Nobel alegerea.
Rugăciune pentru Cernobîl a fost tradusă de Antoaneta Olteanu la Editura Litera și chiar dacă filmul documentar american dedicat aceleiași tragedii este mai cunoscut și se bucură de impactul vizualului asupra scrisului, în cartea Svetlanei Aleksievici vom găsi mărturii ale supraviețuitorilor, confesiuni înregistrate, apoi transcrise și aranjate în așa fel încât să rezulte un memorial cutremurător a ceea ce a fost cel mai mare accident nuclear din istoria umanității.
În noaptea de 26 aprilie 1986, la centrala nucleară de la Cernobîl, situată, de fapt, la 18 km de orașul Cernobîl, din republica sovietică ucraineană, are loc o explozie, urmată de un incendiu și de o propagare imediată a radioactivității în regiune, mai apoi dusă de vânt și de curenții de aer până în Occident și Asia. URSS-ul e condus în epocă de Mihail Gorbaciov, iar vestea despre accident va fi ținută secretă până când Suedia va înregistra creșteri semnificative ale radioactivității pe teritoriul său. URSS va face totul ca să minimalizeze efectele acestui accident nuclear, atât față de străinătate, cât și față de propriul popor. Declarațiile oficiale vor susține că totul este sub control, că a avut loc doar un incendiu, astfel încât oamenii din regiune vor ignora multă vreme gravitatea evenimentului și nu vor lua măsuri minime pentru a se pune la adăpost. Parăzile de 1 Mai și 9 Mai au loc ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, nu doar la Moscova, ci și în Ucraina.
Cartea Svetlanei Aleksievici redă mărturiile oamenilor care trăiau în acea regiune, țărani și intelectuali, în satele și orășelele acelei mici republici, la ani după acel apocaliptic aprilie 1986, dar și ale soldaților sau soțiilor de soldați care au fost „lichidatori”, cei trimiși să limiteze pagubele, cât și câteva mărturii ale celor care erau atunci copii.
Din opt milioane de locuitori, cât avea atunci republica, cel puțin două milioane de oameni au fost direct afectați de acest accident nuclear și nu se știe nici astăzi care este, de fapt, numărul victimelor, pentru că oficialitățile vremii au distrus orice documente, au interzis fotografierea și filmarea în zonă, chiar numită mai apoi „Zona”, iar victimele nu sunt doar cei care au murit pe loc, ci toți aceia care au dezvoltat imediat sau pe termen mediu cancere, în special cancer tiroidian. Organizația Mondială a Sănătății, despre care există serioase dubii că ar fi investigat corect acest caz, declara totuși în 2005 că au fost depistați 4.000 de copii cu cancer tiroidian ca rezultat al accidentului nuclear de la Cernobîl. Inclusiv în zilele noastre se nasc în „Zonă” copii cu malformații, cu retard mintal, iar cu cât mergem în trecut, numărul lor e și mai mare. Nimeni nu a fost acuzat și/sau judecat vreodată pentru această crimă. Reactoarele au fost închise, „Zona” reîncepe să fie exploatată, puțin câte puțin, dar Cernobîlul rămâne o rană vie, încă sângerândă.
Din mărturiile oamenilor simpli de la sate, din regiune, reiese discrepanța dintre progresul tehnologiei cu care se mândrea URSS-ul și o țară în care majoritatea populației trăia la nivelul unui tradiționalism poate exotic, dar în care casele erau lipsite de apă curentă, astfel că spălatul des al rufelor, pentru a diminua radioactivitatea, nici nu era posibil. Cei mai mulți nu au înțeles ce li s-a întâmplat, motiv pentru care nici nu au vrut să părăsească „Zona”. Au continuat să locuiască acolo și să cultive pământul, și să mănânce din roadele lui iradiate, iar statul le-a preluat și le-a vândut în alte părți. Alții și-au părăsit casele, plângând, scriind diverse lucruri pe ușă. Cu toții știau ce înseamnă un război, dar iradierea? Nu se vede, nu au crezut că există. Dacă partidul spunea că nu e grav, ei asta au crezut.
„Lichidatorilor” nu li s-a spus, când au fost convocați, unde vor fi duși, nici pentru cât timp. S-au trezit că, fără vreun echipament de protecție, trebuie să încarce cu lopata și să care cu roaba pământ care duduia de radioactivitate atunci când apropiai de el un simplu dozimetru. S-au dus, cum s-a zis mai apoi, „la atom cu lopata”. Au primit toți nu iod, ci votcă, iar mai apoi au primit medalii post-mortem. Soțiile lor depun mărturie pentru felul în care au murit aceștia, în spitale, în chinuri, dezvoltând boli și răni nemaivăzute, anomalii.
Statul a oferit bani și diverse recompense celor care au vrut să lucreze la locul accidentului și nu puțini au găsit că merită. Nu știau că se înscriu pentru moarte sigură. Alții au făcut bani furând din bunurile care le-au fost trimise localnicilor ca ajutoare: cafea, șuncă, portocale, conserve de carne. Cei care credeau ferm în comunism au fost zdruncinați că așa ceva a putut avea loc, dar fiindcă URSS-ul, țara lor, era „țara cea mai puternică de pe Pământ”, au preluat teoriile conspiraționiste ale autorităților, care au vorbit de uneltiri străine care s-ar fi aflat la originea accidentului. Ziarele scriau că o centrală nucleară sovietică e atât de sigură, încât ar putea fi construită chiar în Piața Roșie, lângă Kremlin. Alții, fizicieni, ingineri, s-au resemnat cu ideea că Cernobîlul a fost primul și cel mai important semn al căderii URSS-ului, din propria-i slăbiciune, pentru că au construit patru reactoare în doi-trei ani, în vreme ce japonezii le construiesc în 12 ani… Treabă de mântuialã, deci, în condițiile în care aveau, totuși, specialiști adevărați, dar partidul comunist dorea să se construiască mult mai repede, pentru a impresiona poporul și a sfida Occidentul.
„Zona” de la Cernobîl a văzut, după 1986, oameni murind de boli stranii, apărute peste noapte, murind de cancere, a văzut cum soldați au venit și au îngropat efectiv o pădure, care devenise de culoare roșie, de la radioactivitate, au răzuit pereții școlilor și tot pământul din jurul lor și l-au dus să îl îngroape, au îngropat sate întregi, case cu tot ce aveau în ele, au îngropat „pământul în pământ”, neștiind dacă nu ajung cu gropile la pânza freatică. „Zona” a văzut ploi care formau bălți cu apă galbenă sau albăstruie. A fost o întâlnire-șoc între tehnica secolului XX, eșuată, și omenirea secolului al XIX-lea, în care trăiau ucrainenii în 1986. „Zona” a văzut „lichidatori” care împușcau animalele, de la pisici la cai, apoi le îngropau, a văzut femei însărcinate care nășteau copii morți și plini de malformații. Toți cei morți erau preluați în saci și îngropați departe de familie, peste trupurile lor turnându-se ciment. Declarați eroi ai URSS.
Copiii care au fost duși cu trenul mai departe, dincolo de Moscova, erau priviți ca niște leproși de către colegii lor de clasă, au trăit cu stigmatul „copil de la Cernobîl”. Toți cei care ajungeau în alte părți, dincolo de „Zonă”, erau evitați ca niște ciumați.
În confesiuni, apare de nenumărate ori dezamăgirea cruntă față de om. Într‑un fel sau altul, majoritatea declară că Cernobîlul i-a învățat că dușmanul cel mai mare al omului este omul însuși. Războiul li se pare o experiență mai logică și mai ușor de asimilat decât accidentul nuclear de la Cernobîl. Intelectualii au fost puternic bulversați în credințele lor, nemaiînțelegând nimic despre cultura și civilizația lor, despre lumea în care trăiseră și trăiau. Unul dintre ingineri afirmă net: „De ce oare tăceam, când știam adevărul?... Cum v-am spus, am scris note de serviciu, am raportat, dar am tăcut și ne-am supus fără crâcnire ordinelor, pentru că așa era disciplina de partid, eram comuniști”.
Fostul director al Institutului de Energie Nucleară al Academiei de Științe a Bielorusiei, cel care a încercat să alerteze Moscova și a fost amenințat că putea „să facă un accident de circulație”, declară, la ani de la accident: „…nu pentru oameni se tem ei, ci pentru putere. E o țară a puterii, nu o țară a oamenilor. Statul are prioritate, iar valoarea vieții unui om e redusă la zero. Dar existau mijloace!... Noi am propus… Fără declarații, fără panică… Se temeau mai mult de mânia de sus decât de atom. Fiecare aștepta un telefon, un ordin, dar nu făcea nimic singur. Frica de răspundere personală… Am informații că ei, șefii, luau iod. Când au fost cercetați de angajații institutului nostru, toți aveau tiroida curată. Fără iod, asta era imposibil. Pe copiii lor îi trimiseseră, cu multă discreție, cât mai departe de aici. Când plecau în delegații, aveau aparate de respirat, costume speciale. Tot ce nu se găsea pentru ceilalți… Suntem încă o țară stalinistă… Un popor stalinist… Peste cinci ani, numărul cazurilor de cancer tiroidian la copii a crescut de 30 de ori. S-a înregistrat o creștere a unor mutații congenitale, a afecțiunilor la rinichi, inimă, diabet zaharat infantil. După 10 ani… Durata vieții bielorușilor s-a redus la 60 de ani. Cred în istorie, în judecata istoriei…”.
Așa cum, după formularea unui supraviețuitor, regimul din URSS a fost „un amestec de închisoare cu grădiniță”, Cernobîlul a fost, în special pentru ucraineni, o Apocalipsă. La ani după accident, o învățătoare din „Zonă” mărturisește că elevii ei sunt copii care nu seamănă cu cei de dinainte: „În careu, copiii ăștia leșină dacă stau 15-20 de minute, le curge sânge din nas. Nu-i mai uimești și nu-i mai bucuri cu nimic. Mereu sunt somnoroși, adormiți. Au fețele palide, cenușii. Nu se joacă și nu se prostesc… Și cresc așa de încet… Mai înainte îmi plăcea să stau întinsă pe iarbă în pădure și să admir cerul. Dar acum? Pădurea e frumoasă, e plină de afine, dar nimeni nu le adună. E o groază la nivelul senzațiilor, la nivelul subconștientului…”.
Confesiunile femeilor, bărbaților și copiilor din Rugăciune pentru Cernobîl de Svetlana Aleksievici trebuie citite, nu pot fi comentate. Nu pot fi citate, ar trebui citată toată cartea. //
Svetlana Aleksievici
Rugăciune pentru Cernobîl
Traducere: Antoaneta Olteanu
Editura Litera, București, 2019, 368 pagini
