Cetățeanul Patru

La două săptămâni după ce i s-a oferit Premiul Oscar pentru cel mai bun documentar, filmul americancei Laura Poitras, Citizenfour (o coproducție SUA-Germania), a rulat la Cinema Studio și la Muzeul Național al Ţăranului Român, în cadrul celei de-a opta ediţii a festivalului One World România.

Cu câteva săptămâni înainte de Gala Pre­miilor Oscar, Citizenfour a putut fi văzut online gratis pe www.videoneat.com. Dar nimic nu se compară cu filmul văzut într-o sală de cinema, cu sute de oameni care realizează în­ce­tul cu încetul că Big Brother există și lucrează cu o viteză de trilioane de gigabytes pe secundă.

Potrivit paginii de Wi­ki­pe­dia, Laura Poitras provine din­tr-o familie înstărită, pă­rinții ei donând în 2007 20 de milioane de dolari unui centru de cercetări medicale pentru studierea creierului uman, centru care funcționează sub umbrela MIT - Ma­s­sa­chusetts Institute of Technology, în mul­te topuri văzut ca una dintre cele mai bune și mai performante universități din lume din punct de vedere academic.

Laura Poitras își alege subiecte controversate pentru documentarele ei. În 2007 a realizat filmul My Country, My Country despre Irak în timpul ocupației americane. Timp de opt luni a lucrat pe cont propriu, do­cumentând viața unor irakieni de rând, în vremuri tulburi pentru țara lor. Deși a ob­ținut o nominalizare la Premiile Oscar și mul­te alte distincții importante, filmul a avut un efect nefast asupra autoarei, care a devenit ținta Departamentului de Se­cu­ri­tate Internă american (Department of Ho­meland Security), ceea ce i-a îngreunat mult deplasările în străinătate sau în­toar­cerile pe teritoriul SUA. Reținerile repetate, timp de câteva ore, la intrarea și ieșirea din țară, au făcut-o pe Laura Poitras să se mute din SUA, în prezent având rezidența la Berlin.

Citizenfour încheie trilogia pe ca­re re­gi­zorul american a dedicat-o programului de supraveghere al NSA-ului (Agenția Na­țio­nală de Securitate americană), care, după atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, a devenit o rețea complexă in­ter­co­nectată care nu numai că supraveghează ce­tățeni americani (încălcându-le drep­tu­rile cons­ti­tuționale fundamentale), dar su­praveghează şi străini, chiar dacă aceștia nu se află pe te­ritoriul SUA, fără mandat și fără să în­ști­in­țeze instituțiile de resort ale țărilor ai căror cetățeni sunt.

Edward Snowden şi Glenn Greenwald în Citizenfour

Filmul începe cu o serie de mesaje schimbate între Laura Poitras și ci­ne­va care semnează Citizenfour. Co­­municația are loc după ce amân­­două păr­țile au luat măsuri de securitate ex­cep­țio­na­le, accesând site-uri ce oferă con­fi­den­țialitate corespondenței, fapt încă posibil în 2013 (www.lavabit.com). Schim­bul de e-mail-uri este rapid, cu mul­te detalii teh­ni­ce. Fluxul de informații tin­de să co­ple­șească spectatorul care, timp de 15 de mi­nute, este bombardat de de­nu­miri tehnice și cu promisiunea de revelații fără pre­ce­dent, care vor periclita poziția SUA în ochii par­tenerilor internaționali și ai propriilor ce­tățeni. Se stabilește o în­tâlnire față în față, într-un oraș care va fi ulterior in­di­cat.

Întâlnirea între Poitras și Citizenfour – Ed­ward Snowden, un angajat al unei firme (Bo­oz Allen Hamilton) care lucra pentru NSA, are loc la Hong Kong, în hotelul Mira. Poi­tras filmează ore întregi, documentarul fi­ind un ciné-vérité: camera observă totul. Snowden are 1,7 milioane de documente care explică sistemul mondial de su­pra­veghere inițiat și im­ple­mentat de NSA, fără ca cineva să-și poată ima­gi­na întinderea sa. Toate ma­rile companii online (Goo­gle, Yahoo!, Skype, Fa­ce­book) au fost obligate să lase por­tițe de acces în propriile ser­vere, pentru ca orice by­te de informație și co­mu­ni­ca­ție să poată să fie analizat și urmărit. Laura Poitras este însoțită de doi jurnaliști de elită: Glenn Greenwald și Ewen MacAskill (The Guar­dian, reporter specializat pe intelligence). Fără să-și dez­vă­luie sursa, The Washington Post și The Guardian au publicat pe 5 iunie 2013 ar­ti­cole devastatoare la adresa pro­gramelor ul­trasecrete ale NSA. Pe 9 iunie, sursa își dez­văluie identitatea, Snowden devenind cel mai vânat om din lume. Între timp, alte zia­re importante preiau și do­cumentează dez­văluirile lui Snowden: Der Spiegel (Ger­mania), O Globo (Brazilia), Le Monde (Fran­ța), L’Espresso (Italia), NRC Handelsblad (Olanda), Dagbladet (Nor­ve­gia), El País (Spa­­nia) și televiziunea sue­deză. Situația era atât de periculoasă, încât premierul Ma­rii Britanii, David Cameron, a încercat să oprească publicarea de do­cu­mente. În final, The Guardian va publica 27 de documente incriminatoare din cele pes­te 57.000 pe ca­re ziariștii acestei publicații le-au cer­cetat. Munca lor jurnalistică le va aduce un Pu­li­tzer pentru serviciu public, premiu împărțit cu cei de la The Washington Post.

Documentarul urmărește evo­lu­ția emoțională și psihologică a unui tânăr care umblă pe linia fină erou-trădător: erou pentru că e cineva care își asumă lupta cu un sistem mamut, infailibil, dezvăluind abuzuri care n-au ce căuta într-o societate democratică; trădător pentru că aceste dez­văluri vor dezavantaja SUA în relația cu partenerii săi externi. (La un moment dat se descoperă că NSA supraveghea mo­bilul cancelarului german Angela Merkel - numărul ei de mobil era înregistrat în rețeaua Vodafone D2 și începea cu 0173948xxx.)

Este foarte greu de privit stresul la care este supus tânărul Snow­den. Deși pregătit pentru ceea ce avea să urmeze, nimic din lu­crurile imaginate nu se compară cu realitatea. Este filmată o scurtă în­tâlnire cu un avocat specializat în drep­turile omului, a cărui misiune era să-și scoată clientul din Hong Kong. Liniștea unei camere de hotel este invadată de dezastrul în desfășurare, iar re­per­cusiunile la adresa tânărului Snowden devin in­su­portabile.

Ultima secvență din film arată o bucătărie, filmată de afară, într-o zi de vară, cu siluete de flori ce înconjoară drumul de acces spre casă. Îl recunoaștem pe Snowden, de data aceasta însoțit de o tânără cu păr lung. Îm­preună pregătesc cina. O imagine obișnuită, banală chiar. Suntem la Moscova, în Rusia lui Putin, țara care i-a acordat americanului azil, după ce SUA îi revocase paşaportul.

Documentarul Citizenfour este o excelentă analiză a unui om aflat într-o situație limită. Niciun film de ficțiune n-ar fi reușit să inventeze un scenariu la fel. Datorită par­cursului ei profesional, Laura Poitras a avut acces la un moment istoric de excepție. Actorul principal, omul care a provocat istoria, a căutat-o pentru a-și lăsa povestea în mâinile unui artist militant ce se re­mar­case prin obiectivitatea relatărilor. Ca mem­bru al Generației Milenialilor, Snowden crede în presă, dar mai mult crede în film și în artist – artistul independent, care nu slu­jește nici un interes decât acela al ade­vărului; artistul idealist.

Faptul că unui asemenea film i s-a decernat premiul suprem într-o lume a Hollywood-ului, foarte americană și foarte patriotică, arată – pe undeva – că Snowden este un Pro­meteu american.