Chemări ezoterice pe scena TNT

Adam şi Eva, după Liviu Rebreanu; regia: Alexander Hausvater; decorul: Adrian Damian; costumele: Alina Lăţan; coregrafia: Andreea Gavriliu; muzica: Adrian Enescu; din distribuţie: Ionuţ Caras, Ramona Dumitrean, Ion Rizea, Ana Maria Cojocaru, Mara Opriş; Teatrul Naţional din Timişoara, stagiunea 2012/2013.

Interesul lui Liviu Rebreanu pentru teme ezo­terice, precum aceea din romanul Adam și Eva, a fost și a rămas la fel de sur­prin­zător ca și acela al regizorului Alexander Haus­vater, care a montat la Teatrul Național din Ti­mișoara un spectacol după această carte. Marele ro­mancier realist tran­silvă­nean care a marcat lite­ra­tura română cu celebrele sa­le romane sociale Ion și Răscoala evadează aici din preocupările sale pre­di­lec­te, pentru a scrie cu un pa­tos aproape romantic un ro­man de factură mistică, într-un mo­ment de dezabuzare, probabil, când rigo­rile intelectualului raţionalist cedează pre­siunii misterelor insondabile, în încercarea de a explica inexplicabilul.

Povestea profesorului de filosofie To­ma Novac, confruntat cu ade­vărurile ultime într-un moment limită, cel de dinaintea sfâr­și­tu­lui, îi deschide scriitorului pers­pectiva unei alte înțelegeri a lumii, pe ca­re până atunci o măsurase cu grile poate prea rigide. În clipa morții, omul e dez­le­gat să explice ceea ce n-a putut înțelege pe pământ: începutul și sfârșitul, între ca­re se înșiră cele șapte vieți ale sufletului. E nevoit de situație, cum s-ar zice, să ac­cepte această teorie a unui coleg mai bă­trân, pe care o nesocotise până atunci, pen­tru a putea primi mai ușor sentința fi­nală. Așa se naște istoria celor șapte re­în­carnări ale sufletului prin care e obligat să treacă orice muritor înaintea așezării sale în pacea eternă.

Importanța acestei transcendențe e acom­paniată de frumusețea înălțătoare a trăirii, un vis halucinant, greu de mister, dar și de înțelesuri. Evident, e și multă naivitate gen „o mie și una de nopți“ în această po­veste, dar ce altceva conțin epopeile an­tice hinduse, orientale, care stau la te­me­lia civilizațiilor euro-asiatice?

Cartea urmărește, așadar, în șapte epi­soa­de, aventura sufletului în pragul morții, re­încarnările succesive, într-o căutare per­petuă a sinelui și a perechii. Iubirea e firul călăuzitor, iubirea care i-a aruncat în pă­cat pe Adam și Eva și mai apoi pe toți cei care au aspirat să-și întregească ființa cu par­tea ei neştiută, nevăzută, dar bănuită. Metafora inițială, cu toată greutatea ei biblică, do­bân­dește în povestea lui Re­brea­nu însă concretizări aproa­pe prozaice. Copleșit de amănunte istorice ade­sea fastidioase, el ne plimbă prin India și Babilon, prin Ro­ma antică și Țara Sfântă, prin mânăstirile Evului Me­diu și Revoluția franceză, până la episodul dedicat bio­grafiei eroului și care vine să în­cu­nu­neze drumul de căutări pe temeiul nevoii de întregire prin iubire. Cercul se închide cu revenirea pe pământ, unde se produce ex­pierea, după acel minut lung în care To­ma revede trecutul iubirii sale pentru Ilea­na aglutinat de forța credinței într-o uni­că imagine multiplicată. Doar că e foarte greu să convingi că se poate trece de la un fapt divers, cum e episodul monden al ucid­erii amantului de către soțul înșelat, la o atât de înaltă și răscolitoare temă spi­ri­tuală, fără ca demersul să nu degenereze și să cadă inevitabil în iluzionism ieftin.

Nu știm dacă regizorul Alexander Haus­vater a fost conștient de aceste capcane. Cert e că spectacolul său și dramatizarea, în primul rând, încearcă o echilibrare a planurilor. Acțiunea translează, așadar, ritmic, de la realitatea spitalului și re­me­morările profesorului în confruntare cu mentorul lui spiritual, la călătoriile prin timp și spațiu ale sufletului reîncarnat. Schematizate, prin forța rigorilor scenice, aceste din urmă episoade rămân însă la nivelul ilustrativ al poveştii, grăbită cu con­cluzia privind ideea sacrificiului din dragoste ce lasă mereu orfan de pereche cu­plul.

Prin scenă trec însoțiți de o fi­gurație minimală Toma și Ileana travestiți ba în indieni, ba în sclavi sau cavaleri romani, ce­tățeni ai republicii franceze sau călugări, într-un iureș de lanternă magică ce nu dă răgaz înjghebării vreunei relații între cei doi. Actorii Ionuț Caras și Ra­mona Dumitrean, de la Teatrul Național din Cluj, rămân, de aceea, cumva în afara intensității acestei legături, fiind solicitați din greu să-și schimbe fețele și identitatea în această trecere rapidă prin istoria me­ticulos documentată a mileniului creştin și precreştin.

Spectatorii stau însă cu sufletul la gură, tot așteptând deznodământul, fiindcă în­tre timp pe patul de spital eroul nostru se zbate între viață și moarte. E vegheat de o soră exaltată, amatoare de romane pa­sio­nale, spectacolul introducând aici unda necesară de ironie și trăgând de mânecă pe aceia prea lesne cuceriți de misteriile poveștii. Un rol cu greutate îi revine unui personaj inventat, Femeia în negru, care, în interprtetarea coregrafică rafinată și puternică a Marei Opriș, susține di­men­siu­nea metafizică de asemenea necesară a spectacolului. Ea îi ține bine piept lui Ion Rizea care, în rolul lui Tudor Aleman, apo­logetul teoriei reîncarnării din roman, in­duce ideea unei pledoarii ex-catedra lip­sită de consistența faptelor. Din păcate, nici invocarea acestora, prin cele şapte po­veşti superficial redate, nu-i susține con­vingerile, în prim-planul ideilor rămânând provocările nerostite ale Femeii în Negru (Diavol? Moartea?) ca ispită credibilă.

Maestru al montărilor spec­taculoase, Alexander Haus­vater tentează și aici su­per­producția, ajutat de decorul fabulos al lui Adrian Damian, care construiește, între altele, în fundal un uriaș acvariu, în care din apa pri­mordială se întrupează la nesfârșit cu­plu­rile, de costumele fastuoase ale Alinei Lă­țan și muzica lui Adrian Enescu, ce con­tribuie la sugestia de stranietate pe care vrând-nevrând o induce spectacolul.

M-am mirat că această intenție nu e urmată și de lumini, care nu excelează în căutări de atmosferă. Din distribuția nu­me­roasă, menită să aducă în scenă ceva din galeria numeroasă a personajelor de fundal din roman, l-am reținut pe Victor Manovici (Poplinski), din ce în ce mai im­punător în aparițiile sale pe scena na­țio­nalului timișorean, și pe Ana Maria Cojo­caru, foarte atașantă în rolul infirmierei care ține bine măsura între sentimental și ridicol în haina acestui personaj-liant în­tre planurile real și fictiv ale scenariului.

Cu siguranță, ideea teatrului și a re­gi­zo­rului de a aduce pe scenă romanul Adam și Eva într-un spectacol de anvergură este, pe cât de surprinzătoare, pe atât de utilă, venind în întâmpinarea unui interes real și din ce în ce mai prezent pentru me­ditația transcendentală și revelațiile care-i urmează sau nu.

Această ambiguitate stă, intenționat sau nu, și în spatele montării. //