Pe aceeași temă
Am avut o mare campioana, Nadia Comaneci, furata, in 1980, la Olimpiada de la Moscova, de arbitrele din Germania de Est. Dupa Nadia Comaneci, Romania comunista s-a ambitionat sa ramana o mare putere mondiala in acest sport. Aceasta ambitie s-a prelungit si dupa evenimentele din decembrie 1989. De 20 de ani, antrenorii Belu si Bitang scot mari campioane. In Romania au loc revolutii, lovituri de stat, mineriade, alegeri, schimbari de guvern, gimnastica este mereu in fata, parca ar pluti in afara timpului. Belu si Bitang au parte de ode dupa fiecare concurs international. Cei doi antrenori creeaza noi campioane. Un ciclu olimpic se incheie, nu-i nimic, cei doi antrenori gasesc alte si alte sportive care fac sa fluture steagul romanesc pe cel mai inalt catarg (parca asa se spune!).
Si vine un moment in care o sportiva, Oana Petrovschi, spune ca a concurat accidentata la marile concursuri. Aceasta sportiva mai spune ca problemele ei de sanatate nu-i permiteau sa evolueze in intreceri, dar a fost obligata de antrenori. In sprijinul acestor afirmatii, ea aduce certificate medicale. Unde diagnosticul este "polidiscopatie lombara cu hernie". Asta inseamna modificari ale coloanei vertebrale, grave afectiuni. Problema explodeaza prima oara in presa la inceputul anului 2004, in Gazeta sporturilor. Curg cateva indignari, dar Belu si Bitang isi vad mai departe de antrenamente. La Olimpiada de la Atena asistam la inca un triumf al gimnasticii romanesti si la nasterea unei noi campioane: Catalina Ponor. Izvorul de talente pare nesecat. Din acel moment insa, ceva din fermitatea antrenorilor incepe sa se surpe. Celor doi antrenori Oana Petrovschi le deschide proces, spunand ca a fost fortata sa concureze accidentata, fara avizul medicilor.
Apare, la inceputul acestui an, si marturisirea lui Octavian Belu, care recunoaste ca a primit bani de la sportive. Nu, ele n-au fost fortate sa dea bani, dar au dat totusi, ca asa este cutuma in gimnastica. Cum se impaca aceasta cutuma, in limbaj penal - "primire de foloase necuvenite", cu odele ridicate antrenorului Belu? Mai pot oare sa ni se umezeasca ochii de emotie la vederea steagului tricolor (pe cel mai inalt catarg, parca asa se spune...) cand stii ca antrenorul abia asteapta sa treaca momentul festiv al Imnului, ca sa-si numere banisorii si sa si-i indese bine in propriile buzunare? In definitiv, ce este asa de emotionant sa stii ca aceste copile n-au avut nici un fel de copilarie, ca scoala le-a fost doar o spoiala de informatii, ca au concurat accidentate, ca sanatatea lor le este mereu pusa in primejdie, iar la 20 de ani se trezesc derutate si inutile, dandu-si seama ca vremea lor a trecut, ca toate medaliile nu mai sunt decat o amintire? Ce este asa de emotionant?
Extraordinarul Cristian Topescu nu conteneste, in fiecare transmisiune la care este comentator, sa le laude pentru daruire, abnegatie, munca, sacrificiu; gasiti dumneavoastra alte si alte adjective! Mereu insa uita sa spuna ca succesele gimnasticii romanesti sunt cladite pe o temelie bizara, cu reguli apasatoare si constrangatoare. Mi s-ar putea replica: in orice competitie e nevoie de sacrificii, nimic nu se obtine usor si performanta in sport, ca oriunde, presupune o viata de privatiuni. Ceva ma face sa nu cred ca acesta e adevarul din gimnastica. Pana unde poate merge sacrificiul? Pana la jertfa suprema, pana la nenorocirea unor copile, pana la distrugerea unor vieti? Noi suntem, uneori, prea vanitosi, prea absorbiti in clipa gloriei. Ne place sa vedem tricolorul fluturand pe cel mai inalt catarg (parca asa se spune?), ne place sa desprindem gimnastica din toata mazga zilei si sa o vedem ca pe o lume mirifica si grandioasa, compusa din teribili si inzestrati campioni. Ne impopotonam cu gimnastica, atunci cand, ca popor, nu avem alte motive de mandrie. E forma noastra de vanitate, de bucurie perversa pe care ne-o atribuim. De ce am fi atat de putin atenti la modul in care se face performanta in gimnastica romaneasca? De ce am dori, cu orice chip, victorii in gimnastica? Ce se schimba in modul nostru de a fi si de a gandi daca avem performanta in gimnastica? Cu ce suntem mai buni sau mai vrednici, daca ne emotionam la performanta din gimnastica, dar ocultam calea prin care a fost obtinuta?
Exista in sport o chestiune cu adevarat emotionanta. Sa redevii un mare campion, dupa zile, nopti, luni in care fie erai iesit din forma, fie o accidentare ti-a barat drumul spre succes. Atunci, noile victorii sunt cu atat mai puternice si ele pot fi un model pentru lumea din jur. Atunci, sportul este model comportamental, dincolo de sumele pe care le castigi. Dar, in gimnastica, victoriile sunt doar fulguiri, ai o varsta in care poti atinge performanta si apoi totul se stinge in jurul tau, si aplauzele, si gloria, si titlurile elogioase de pe pagina intai a ziarelor. Viata ta de campioana se incheie din motive biologice. Cand la alte varste sportivii fac performanta, tu iti iei papusile si pleci intr-o lume, cea reala, pe care n-o cunosti si nu stii cum sa-i tii piept.
Asta este toata gimnastica, niste copii pusi sa desfete ochii oamenilor maturi, sa le gadile orgoliul si vanitatea. Romania face performanta in gimnastica pentru ca e foarte ieftin sa obligi fete din familii sarace sa se antreneze ore in sir. Nu-ti trebuie nici sali de sport nemaipomenit dotate, nici stadioane, nici echipamente sofisticate. Iti trebuie doar un antrenor-zbir, o opinie publica credula si usor de impresionat cu fascinatia stramba a succesului si doi-trei ziaristi care sa faca atmosfera, care sa arunce in microfon cele mai uzate adjective. Atat. Ma intreb uneori daca nu mai trebuie sa si pierzi in gimnastica, daca nu trebuie sa treci si prin aceasta stare, care tine tot de sport. Numai ca viata lor de sportive este atat de scurta pentru gimnaste, ca orice concurs pierdut le duce direct la sfarsitul carierei. N-au dreptul la recurs in performanta. Doar Belu si Bitang raman, restul sunt copile care abia la 20 de ani merg la film fara teroarea unui antrenament ratat.
Chiar va place gimnastica? Ce anume va impresioneaza, de ce nu vorbiti de necazul Andreei Raducan, ramasa fara medalie la Sydney, din cauza unor medici incompetenti, chiar nu vi se strepezeste gura cand rostiti, cu emfaza, "gimnastele noastre de aur"?
