Christan Tzara

Erwin Kessler | 21.05.2013

Pe aceeași temă

Precar, umil în faptă şi-n arătare, Ion Gri­gorescu prilejuieşte în tăcere (şi parcă doar în trecere) cele mai importante eve­nimente de pe scena artistică locală. Atlet de performanţă turat la ma­ximum în anii ‘70, el a să­rit cu prăjina peste pictură, psihanaliză, yoga, per­for­mance şi body art, video, asamblaje, fotorealism. A să­rit la un moment dat din­colo de vanitatea artei de a fi artă şi s-a afundat în via­ţa ca atare, rai sărac, dar leac bogat în restriştea din preajma curmării co­mu­nis­mului. Retras, în anii ‘80 a restaurat bi­serici de ţară, şi-a subţiat trupul şi şi-a în­groşat familia.

Prins parcă fără voia lui în grupul Prolog, în 1989, Ion Grigorescu s-a reînşurubat în artă, în felul său unic, ce poate fi descris doar cu eckhartiana Gelassenheit, eli­berarea, detaşarea, punerea fiinţei la dis­poziţia proniei cereşti, dincolo de egoism, orgoliu sau voinţă. Arta parcă i s-a în­tâmplat lui Ion Grigorescu, nu a fost fă­cu­tă de el. Avangardă, neoortodoxism, mis­tică, politică, conceptele par prea largi şi totodată prea înguste pentru ceea ce face, de fapt, Ion Grigorescu: un fel de tul­bu­ra­re nevinovată, dar consecventă, a apelor artei actuale, ce par cristaline doar pentru că noroaiele (violenţa, subiectivitatea, au­tenticitatea, viaţa, inconştientul, neîn­ţe­le­gerile) zac cuminţi pe fundul bălţii de „prac­tici“ artistice curente. Cu plăcerea na­ivă (şi pe undeva perfidă) a copiilor, ce duc la gură toate celea, artistul atinge tot ceea ce nu se cade. Legitimitatea lui es­te fondată pe o polivalentă clandestinitate: a produs artă antioficială în vremea comu­nismului, dar a pictat şi un (triplu!) por­tret al lui Nicolae Ceauşescu, şi-a explorat corpul, la limita acţionismului vienez, dar a şi documentat, minuţios, ruinarea (de la sine) a urbanităţii româneşti sau de­mo­la­rea edificiilor religioase.

Reporter al ne-cunoscutului ascuns în co­tidian, Ion Grigorescu a stat, timp de de­cenii, la umbra fratelui, cumnatei, prie­te­nilor, la umbra şi mai largă a altor gri­goreşti naţionali. După 1990, el a devenit nu doar singurul Grigorescu ce contează pe scena artistică internaţională, ci şi cel mai semnificativ artist român actual, ex­pus la Documenta de la Kassel, la Bienala de la Veneţia sau la Tate Modern. Mar­gi­nalitatea sistematică l-a făcut să ocupe centrul atenţiei după 1990. În chip ma­ni­fest şi militant, el nu a cules fructul faptei sale: artistic, tehnic, stilistic, social, lu­cra­rea vieţii sale e „neisprăvită“. E tenace fără a fi vorace, e copleşitoare fără a fi tri­umfătoare, e împlinită-n dubiu şi ezitare, şi totuşi tăioasă, clară, decapantă. Altfel decât confraţii săi, Ion Grigorescu nu a as­pirat/acceptat să se închidă într-o formă fixă, profitabilă carierei. Asimilat inter­na­ţional ca neoavangardist, el nu şi-a dez­min­ţit însă vocaţia neoortodoxistă. Dim­po­trivă, s-a adâncit în ea pe măsură ce era extras din ea de către muzee, curatori, cri­tici, colecţionari. Geniu tutelar blând al unui scandal profund, neîndurător în com­pasiunea sa, Ion Grigorescu a dus la exa­s­perare îngustimea pseudo-tehnocrată a sistemului de piaţă al artei, care a încercat să-l împacheteze („spre binele său“), ca brand consumist, la precedenta Bienală de la Veneţia.

Încăpăţânarea de a fi altfel decât i se cere, rezistenţa la succes şi la blocajele pe care le impune acesta transpar şi din recenta expoziţie de la Curtea Veche. Profitând de profilul compromiţător al noului spaţiu al galeriei, de pe bulevardul Victoria So­cialismului, Ion Grigorescu montează un fel de birou de turism/truism artistic. „Operele“ lasă locul unor afişe, reclame, texte, bro­şuri. Iar în faţa Casei Po­porului, unde ar putea ele să invite altundeva decât la emigrare interioară?! Che­marea la exil fecund din sinele facil, aici şi acum, este, ca în toate manifestările lui Ion Grigorescu, în răspăr cu lumea. Mai bi­ne aşezat pe scena artistică decât ori­când, el îşi strică aşezarea cu râvnă, dar fără strop de obidă. Expunând într-o galerie de artă, el refuză arta. Foloseşte galeria ca pe o gazetă de perete, un panou al in­fa­miei familiare. Unde te aştepţi să vezi lucruri scumpe, bune şi frumoase, vezi afişele sale „ieftine“, făcute din soft, mouse şi plotter, cu urzeala textului din fir de vis tors în două, de o psihanaliză deviantă (nu interpretativă, ci generativă), peste ca­re vine băteala de cap a comentariilor (in­serate în text), a căror logică frizează glo­solalia, nu glagoria.

 

 

Misterul de nepătruns al pro­priei înţelegeri a lumii e mi­za acestei „cercetări“ ce si­mulează tactic hermeneutica, aşa cum Bitzan simula, fas­ti­dios, intelectualismul culturalist, de pe poziţiile sadice ale unui prestidigitator în mintea căruia domnea doar manualitatea pură. Similar, într-un text vidat prin chiar densitatea sa vizual-informaţională, com­plot bibliografic prolix, afişat cu o can­doa­re aproape vexantă, sunt inserate micro­particule de biografie frustă, ce de­mon­tea­ză brusc sterilitatea aparentă a „metodei“: poza emblematică a bunicului Octav Gu­şerescu, poza ilizibilă, intimidantă, inse­sizabil de intimă cu Ruxandra (soţia) în curtea casei din strada Vasile Alecsandri etc. etc. Memoria, vieţuirea ca atare, în fă­râ­me ferite de sens strident, dar intens per­sonale, presărate în textura (finalmente so­cială) a „lucrării de artă“, îmbibate de proximitatea cu existenţa (sportul ex­trem/suprem al artei lui Ion Grigorescu), răstoarnă biroul de truism artistic într-un spaţiu al riscului politic, personal.

Ion Grigorescu nu expune obiecte de artă, ci se expune ca om. Şi nu doar pe flancul bine apărat al ideilor cum-se-cade, ci efec­tiv în avangarda poziţiilor intolerabile. În­că din 2007, când a reluat (la Sibiu) Dia­logul cu Ceauşescu (din 1978), Ion Gri­gorescu trecea fraudulos frontiera rigidă a corectitudinii politice. Purtând masca uri­aşă a lui Nicolae Ceauşescu ca pe o pan­cartă, cu glasul modulat pentru a semăna aceluia, artistul era o portavoce prin care „Odiosul“ biciuia societatea noastră ac­tuală, condusă spre abis de ciocoi neoco­munişti. Populismul patent al discursului lui „Ceauşescu“, afin retoricii de România Mare, descoperea inaderenţele personale ale artistului la mersul timpului. Acelaşi lu­cru era vizibil în confruntarea publică din 2011 cu cuplul dictatorial/curatorial Barak Bojan, care, excedat de cerbicia artistului, îi dădea în cap cu propria-i regresivitate. Cu glas moale, ezitant („With my tongue in my cheek“, tipic duchampian), ire­duc­tibilitatea lui Ion Grigorescu se iţea din mormăitul său ininteligibil. În expoziţia de faţă face un pas mai departe. Pe dosul unor afişe tipărite, Ion Grigorescu a de­senat (manual sau cu aerograful, în genul voit amatoricesc al adolescenţilor ce haşu­rează cuvinte pe maculaturi plicticoase) o serie de lozinci „revizioniste“ al căror su­biect (politic şi poetic) este Moldova. Din literele kitsch/comic muncite, ca o mască (a „altcuiva“ decât artistul), ies cuvintele periculos de agitate: „Moldova cea mai la Orient Românie“, „Moldova zace ne­toa­tă“, „Ţara mea de dor“, „Orient Moldova Limanul“ sau cuvântul „Zori“ scris cu (imi­taţie de) miez de pâine. Neagră. Act mai deplasat politic - pentru un artist lo­cal „progresist“ - decât înjugarea la retorica în­tregirii ţării este greu de conceput. Acum, când carierele se înfăptuiesc scoţând lim­ba mumos la Goering, nazism&co., reven­dicarea artistică a Moldovei frizează gro­tescul. Exact ceea ce ţinteşte Ion Gri­go­rescu. Cine iubeşte nu lasă, nu lasă nimic, cum el nu a lăsat locul acesta atunci când, în anii ‘70, a cutreierat Occidentul, cons­ta­tând şi acolo o eroare de impostaţie (in­telectuală) la fel de gravă ca aberaţia mul­tilaterală din ţară.

Ataşamentul faţă de loc, dra­gos­tea (muşcătoare) faţă de se­meni, pe care Ion Grigorescu o mărturiseşte cu emoţie şi fără ruşine în mai toate în­tre­prin­derile sale, îl lasă liber în faţa penibilului retoricii politice. Sprijin îi este Ovidiu, exilat (nu doar interior) în acest loc. Ion Gri­gorescu expune acum două „afişe“ în care traduce cu puţina sa ştiinţă, mot-à-mot, nefericirile victimei bunului Octa­vian August. Ofrandă şi act metanoetic de pietate creştină, făcută cu iubire curată, nu cu ştiinţă boantă (tăios critic la adresa intelighenţiei locale, a cărei fixaţie dog­matic-noicolatră pe traduceri din clasici a fixat reperul performanţei culturale spiri­tualmente sterile), ordalia transliterară îl pune, şi ea, pe artist în faţa aceluiaşi munte de penibil, pe celălalt versant al că­ruia se ridică însă emoţia, pasiunea, golită de ambiţii şi pretenţii culturale. Voit ne­stilizate, versurile sunt când scălâmbe („As­cunşi, varsă, înfipte, luptători, cu să­geţi“), când suple („Şi poezia prin vene mai sărace curge“, „Şi ce e după iarnă continuă iarna“). Ceea ce rămâne nu e însă „traducerea“ textului, ci aducerea la si­ne a sufletului, prinosul de efort, em­patie şi pasiune, lucru la fel de penibil şi grotesc (dar totodată electrizant) ca şi lo­zincile proreunificare desenate cu tehnici pseudo-profesioniste. Şi-n desen, şi-n tra­ducere artistul se canoneşte-n proceduri „amatoriceşti“, pentru că la amator poate fi regăsită candoarea, autenticitatea. Îm­păturind avangarda în vălul ortodoxiei, Ion Grigorescu vizează o sinteză poate im­posibilă, oricum neavenită, pentru marea majoritate a lumii artei. Dar arta care nu tinde către imposibil e doar „proiect fe­zabil“, birocraţie goală. //

ION GRIGORESCU, Galeria Curtea Veche, mai 2013

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22