Pe aceeași temă
Dragă George Banu,
V-am citit pe nerăsuflate (atunci când scrisul e puternic şi are pulsul vieţii, emoţia lecturii te face să-ţi ţii respiraţia!...) cea mai recentă carte, „Povestirile lui Horatio – portrete şi mărturii ale maeştrilor scenei contemporane”, apărută la Editura Tracus Arte. Deşi am călătorit pe durata Festivalului de Teatru de la Sibiu şi nu am reuşit să văd niciun spectacol, m-am consolat citindu-vă amintirile cu şi despre teatru. Mi-a revenit în minte un gând: oricât ar fi de privilegiată experienţa directă a spectacolului, aceasta se împlineşte prin evocare, în reluarea decantată, din perspectiva înţelesurilor pe care trecerea timpului le maturează. La fel cum emoţia interacţiunii directe cu regizorul sau cu actorii la montarea unui spectacol este complementară celei secunde, care adastă în amintire, sau pe o înregistrare, amplificată în evocarea artiştilor pe care i-aţi cunoscut, a căror prietenie aţi cultivat-o. Şi pe care ne-o restituiţi în aceste pagini scrise cu pasiune, pe nerăsuflate, în imediatul senzaţiei păstrate în alveolele etanşe ale memoriei; la fel ca într-o imagine la care reveniţi adeseori: Livada lui Cehov în regia lui Felix Alexa, încapsulată simbolic în borcanele cu dulceaţă de vişine răspândite pe etajerele casei, în clarobscur. Ceva misterios supravieţuieşte, chiar şi când se aud, în fundal, loviturile toporului (ale istoriei) doborând copacii!
M-am întrebat, răsfoind primele pagini şi anticipând plăcerea descoperirii: cine este „Prinţul” şi cine este „Prietenul”? Cine e mai important, a cărui misiune ar fi mai nobilă? Răspunsul pare să fie, la fel ca adevărul teatrului la care aţi ajuns, „în călătoria de la unul la altul”. Sau, dacă este adevărat că nu suntem niciodată unul singur, ci mai mulţi, în fiecare dintre noi, cele două ipostaze coexistă. Suntem, pe rând, „prinţ” şi „prieten”, actant principal şi martor secund. Deşi nu acordăm o egală importanţă acestei duble vocaţii, care ar trebui să ne fie constitutivă. Mai ales în artă, sunt numeroşi cei care vor să joace exclusiv rolul prinţului, la care-i atrage destinul exemplar, „puritatea”, „tinereţea”, aureola tragică în lumina reflectoarelor. Mai puţini sunt cei capabili să asume rolul prietenului şi să-l joace convingător. Calităţile prinţului – puterea (politică), decizia, acţiunea – sunt exterioare, ţin de destinul istoric, de misiunea obiectivă atribuită de ceilalţi. Vin laolaltă cu coroana. În timp ce calităţile prietenului – acompaniamentul, fidelitatea, empatia, ascultarea – sunt mai degrabă lăuntrice, ţin de amprenta personală. Altfel spus, ne putem naşte prinţi, dar devenim prieteni. O altă replică faimoasă la care vă place să reveniţi e tocmai aceasta, a Ofeliei: „Știm ce suntem, dar nu ştim ce putem deveni”. Regalitatea de drept a prinţului îşi caută reciprocitatea în nobleţea ca har a prietenului. Ce ar fi Hamlet fără Horatio? „A fi sau a nu fi” rămâne una dintre cele mai cunoscute replici din istoria teatrului; asimilată imaginarului colectiv, devine arhicunoscută, deşi puţin înţeleasă, uzitată până la demonetizare. Dar, citindu-vă impresiile, îmi dau seama că gândul lui Hamlet ar trebui continuat: ce ne face să fim şi, mai ales, să durăm? Cred că dilema prinţului Danemarcei i se potriveşte şi prinţului-Teatru. Fiindcă suntem doar în relaţie cu celălalt şi durăm atâta vreme cât un prieten îşi aminteşte de noi, ne înregistrează prezenţa, cum spune Sfântul Pavel, „pe tablele de carne ale inimii”. În acelaşi fel, Teatrul nu poate dura fără dialogul dintre cele două memorii ale sale: culturală, obiectivă şi personală, afectivă.
Dacă misiunea prinţului se desfăşoară acum, ocupând prezentul, dominând scena, captând atenţia publicului, misiunea prietenului (o) continuă şi după ce evenimentul s-a încheiat ori după ce cortina a căzut. Fidelitatea vă este alimentată de cei pe care i-aţi cunoscut şi i-aţi admirat; proximitatea e reală, fiind hrănită de reciprocitate. Ecuaţia personală în care vă situaţi conferă exerciţiului dumneavoastră demnitate, nobleţea celui care a ales să însoţească pentru a povesti. Şi, în originala ipostază a lui Horatio, mai puţin interpretând. Susan Sontag se opune interpretării, tocmai din perspectiva curentului modern al criticii care disecă opera, voind să explice ce este, fiindcă nu mai are puterea să comunice emoţia lui cum este. Graţie lui Horatio, v-am regăsit într-o ipostază nouă; nu criticul care spune ce este teatrul şi care sunt sensurile unui spectacol, ci martorul care, acumulând o experienţă de viaţă în teatru, ne povesteşte cum este acesta, transmiţându-ne emoţia vie a celor care-l fac posibil. Imediată, fenomenologică, fotografică, uneori aproape tactilă, senzaţia portretelor surprinse în iconomia momentelor (neregizate), captate „între două uşi”, a Vieţii şi a Teatrului – moments of Being, ar spune Virginia Woolf. Prinţul se implică. Prietenul se detaşează, observă, decantează sau, rară calitate ce v-a fost recunoscută de Strehler, „ascultă ca nimeni altul!”. Prinţul devine vizibil, acţionând. Prietenul se estompează, însă doar ca să reapară, manifest, în orizontul unui misterios dincolo, sugestiv redat în montarea lui Peter Brook, unde Horatio „se ridică precum un stâlp viu printre morţi, toţi morţii ceilalţi rămânând culcaţi pe scenă.” Prinţul îşi găseşte împlinirea în succesul misiunii încredinţate (în ovaţiile publicului!). Pe când prietenul exultă graţie însăşi prieteniei, pe care o inspiră, o îndrumă, păstrând-o nealterată. Aventura exterioară a prinţului, oricât ar fi de supusă primejdiilor, e întrecută, sublimată de aventura interioară a prietenului care se investeşte total, se aruncă în gol. Spre deosebire de prinţul condus de duplicitatea jocului (politic) abil, prietenul e ţinut de exigenţă şi fidelitate, el răspunde unor imperative morale absolute. Mai liber, dar şi mai supus riscurilor, Horatio e un prinţ care-şi riscă Sufletul. Prietenul e „cronicarul”, mărturisitorul care transpune gândirea orală a prinţului în scris, participând la evenimente retrospectiv. Dar paradigma celor două personaje poate fi, metaforic, extinsă. Prinţul e şi teatrul, care nu supravieţuieşte fără prietenul-cronicar. Prinţul e însăşi viaţa, faţă de care păstrăm aceeaşi dilematică ambiguitate: „Să ardem sau să păstrăm?” Aşa cum viaţa ne separă în cei care păstrăm şi cei care aruncăm totul peste bord, la fel, teatrul îi desparte pe regizori în cei care cred în utilitatea unei arhive şi cei care preferă să risipească în vânt cenuşa clipelor, praful stelar, efemer, al spectacolelor. Dar se pare că însăşi Viaţa ghidează la final Teatrul, transmiţându-i fireasca nevoie de a cinsti, prin memorie, relicvele dispreţuite, fragmentarul fragil pentru a limita „dezastrul vârstei şi naufragiul carierei”. Scrisul transformă „clipa” în „pecete”. Pentru prinţ, dar şi pentru prieten. Fiindcă ecumenicitatea cărţii îi aduce împreună pe creator, spectacolul său, dar şi pe creatorul de ordin secund care-i asigură dăinuirea. Totul ni se descoperă graţie afinităţii „creative şi umane” deopotrivă. Portretele nu sunt statuare, au „impuritatea” vieţii. Regizorii, „prinţii” teatrului, deşi uneori în conflict orgolios pe scenă, coexistă în carte graţie memoriei care reţine trăsăturile comunicante, exigenţele comune, căutările împărtăşite. La o cafenea pariziană, pe o bancă solitară în parc, după o premieră, la o nuntă devastată de furtună, într-un decor vechi din care spectatorii furioşi smulg bucăţi după spectacol, artistul rămâne o prezenţă. Solitar sau adulat, melancolic, exaltat, incapabil să renunţe sau retrăgându-se solar din scenă, regizorul-Prinţ şi martorul-Prieten devin cele două feţe ale lui Janus. Ce-ar fi Hamlet fără Horatio?... Întrebarea dumneavoastră – a cărţii! – mă duce cu gândul la metafora doamnei Monique Borie: Hamlet „corp de carne”, primeşte „corp de piatră”, e imortalizat prin mărturia lui Horatio.
Ca să închei tot cu întrebarea lui Paul Celan, în care mă regăsesc: „Cine va mărturisi pentru martor?”... Coborând în povestirile lui Horatio, găsesc răspunsul în cuvintele pe care mi le-a spus demult profesorul meu de teatru, consternat că nu reţineam nicio replică, provocat de necesitatea de a mă aduce în stare de joc: „Fii povestea, fiindcă ea, abia ea, ne supravieţuieşte tuturor!”. Consemnând cu o delicată, dar fermă acribie mărturiile despre ceilalţi, vă faceţi deplina mărturisire; parafrazându-l pe Octavian Paler, un autoportret în oglindă – dar nu una spartă! Ci o savantă reconstrucţie a personalităţii care sunteţi şi a personajului în care vă metamorfozaţi, printr-un travaliu deopotrivă al artistului şi al artizanului! Călătorind, precum Ulise, de la Jerzyi Grotowski, Antoine Vitez, Patrice Chéreau, Peter Stein, Ariane Mnouchkine, Klaus Michael Gruber, Anatoly Vasiliev, Warlikowski, Robert Wilson şi Andrei Şerban la Kantor, Peter Brook, Penciulescu, Barba, Strehler, Delbono, Alexa, Mouawad, vă redescopăr ca prieten fidel al acestora, dar şi ca „prinţ constant”, care și-a cultivat cultural memoria, dar a și prelucrat-o afectiv, așa cum un meșteșugar împodobește un lemn cu intarsii, de fildeș sau alte esențe nobile. „Iar astăzi, cine sunt, mă întreb?” Descoperindu-l pe acest Horatio, v-aş răspunde: sunteţi suma intarsiilor prețioase din Memoria pe care o slujiţi cu fidelitatea lui Horatio şi cu biblică generozitate, întocmai Apostolului care „se face tuturor toate”: „Cu Peter vorbesc doar despre viaţă, cu Eugenio doar despre teatru.” Calitatea prin care Povestirile lui Horatio m-au captivat şi m-au convins. Poate că, în lumea trecătoare, paradoxal egoistă în numele artei, e supremul dar pe care-l faceţi Teatrului şi memoriei sale, comunităţii artiştilor. Parafrazându-l pe Grotowski: nu aţi sfârşit drumul, ci i-aţi împlinit Promisiunea. //
George Banu
Povestirile lui Horatio – portrete și mărturii ale maeștrilor scenei europene
Editura Tracus Arte, București, 2021,
318 pagini
