Cioran - om de lume?

„Viaţa provincială sfârşi prin a-l dezgusta. Întristat de decăderea politică a ţării sale, nemaigăsind cu ce să-şi astâmpere setea de cunoaştere, în 1008, la 36 de ani, se hotărăşte să plece la Bagdad. Părea că vrea să se stabilească acolo pentru totdeauna, să ducă o viaţă mai confortabilă, mai înstărită; dar, la urma urmei, nu stătu acolo decât un an şi şapte luni.“ Acest episod din viaţa poetului al-Ma´arrî (sub pana d-lor Vuong şi Mé­garbané, care au semnat prefaţa Imperativelor) ne aminteşte de o altă viaţă, cu deosebirea că, foarte repede scârbit de corupţia moravurilor şi descumpănit de ipocrizia cercurilor intelectuale ale capitalei abasside, al-Ma´arrî n-a rămas multă vreme la Bagdad, şi-a petrecut restul zilelor trăind singur, ca un ascet, în îndepărtata sa provincie siriană. Pe când Cioran, ajuns la Paris la 26 de ani, s-a împotmolit aici până a murit.

Desigur, când a ajuns el, Parisul era oraşul Rataţilor, al Melancolicilor, „cadrul ideal al unei agonii“, acolo călcai pe acelaşi caldarâm negru de funingine ca şi Baudelaire, Rilke sau Chamfort; citiţi Fragmente din Cartierul latin, textul pe care Cioran l-a trimis de la Paris la Bucureşti, în 1938. Astfel, dezastrul din 1940 n-a fost decât o metastază a unei realităţi cumplite în felul ei: „Nemţii n-au făcut decât să-i grăbească soarta (…), urâtul a răzbit în inima [francezilor] – Parisul le refuză bătăile“ (Un Paris provincial, 8 decembrie 1940).

Vorba e că Parisul a scăpat teafăr; Cioran la fel, deşi anii războiului au fost pentru el un îndelung apocalips interior şi i-a trăit înnegrind mii de pagini, mai întâi în româ­nă, apoi în franceză, pregătind astfel acea impresionantă răfuială cu viaţa care a fost Tratatul de descompunere (1949). Anii ´50 aveau să înceapă sub o cu totul altă lumină. De îndată glorificat de numeroşi cititori de rang înalt (Queneau, Nadeau, Supervielle, Gide, Marcel sau Jules Romain), Tratatul de descompunere îi deschide lui Cioran porţile unui alt Paris pe care l-am putea numi Parisul Saloanelor, la mare distanţă de cerşetorii şi amărâţii frecventaţi până atunci pe bulevarde. „De ce ar fi Cioran o fiinţă desăvârşită?“, se întreba mai deunăzi un exeget francez, comentând vizitele pe care le făcea tânărul Emil la nu ştiu ce bordel din Transilvania. 20 de ani mai târziu, pe Cioran îl puteam vedea tolănit pe fotolii cu perne mătăsoase şi în faţa unor whiskyuri vechi la dejunurile lui Florence Gould sau în salonul Suzanei Tezenas.

Ce fel de „tentaţie de-a exista“ era asta care îl îndepărta de la retragerea mâhnită pentru a participa la duelul discuţiilor din salonul lui Florence Gould împreună cu Jean Paulhan, Dominique Aury, Marcel Jouhandeau sau Ernst Jünger, sau în cel al lui Suzanne Tesenas, cu Henry Corbin, Victoria Ocampo, Yves Bonnefoy sau chiar Nicolas de Staël? Cel care a scris „Datoria unui om singur este să fie şi mai singur“ (Lacrimi şi sfinţi) cum oare a putut fi sensibil la „sociabilitatea ca operă de artă“ (definiţie a vieţii de salon pe care o datorăm Verenei von der Heyden-Rynsch)?

Să-l lăsăm mai întâi pe Cioran să-şi explice lui însuşi, înainte de-a ne încumeta să dăm câteva elemente de răspuns ceva mai laborios. Şi să începem prin a preciza că perioada „salonardă“ cu adevărat asiduă s-a încheiat destul de repede, probabil că n-a durat mai mult de câţiva ani. Să-l ascultăm pe cel în cauză exprimându-se la sfârşitul anilor 1980: „a fost o vreme când îmi plăcea să beau whisky şi, cum nu-mi puteam îngădui să cumpăr, mă duceam la recepţii – şi întotdeauna eram prezentat drept prietenul lui Ionesco şi Beckett“ (convorbire cu Mihai Iacob).

În Caietele sale, Cioran mărturisea, de asemenea, în mai 1966: „Când eşti sărac ai obligaţii, iar obligaţiile implică umilinţe. Pentru mine, una din ele e să ieşi în lume (… mai bine spus, a devenit o obligaţie, căci într-o vreme frecventam saloanele dintr-un fel de curiozitate stupidă). / Un dineu la care iau parte mai mult de patru persoane e o adevărată încercare. Sincer să fiu, în «societate» la început mă plictisesc, pe urmă mă enervez“. În sfârşit, lui Jean Chalon îi povestea în octombrie 1979, la un pahar de Bordeaux din 1970: „Am băut zdravăn whisky în perioada mea mondenă. Timp de doi ani am frecventat saloanele ca să beau pe gratis. Pe urmă am renunţat, după ce am insultat-o pe Florence Gould, i-am spus: «Dumneata n-ai nimic în creier şi toţi te suportă doar pentru dolarii dumitale» “ (relatarea lui J. Chalon în Journal de Paris).

După cum se vede, motivele pentru care Cioran l-a sacrificat pe „omul interior“ „omului exterior“ (conform terminologiei mistice) sunt cel puţin prozaice; la fel şi anecdotele legate de părăsirea acestor locuri: în afară de ieşirea pe care a avut-o faţă de Florence Gould, se pare că Cioran a abandonat salonul d-nei Tezenas, după ce Pierre Boulez, „sufletul salonului“ (după V. von der Heyden-Rynsch), şi-a lansat acolo celebrul Domeniu musical, ale cărui sunete erau comparate de Cioran cu „ţiuitul“ metalic şi discontinuu al radiatorului din camera sa (Caiete, 12 septembrie 1966).

Pe scurt, în afară de „curiozitatea stupidă“, pofta de whisky şi plăcerea de-a se enerva, cum oare acest nou Alceste a putut „să suporte această laşă metodă pe care-o afectează oamenii azi la modă“? Cum oare un spirit obişnuit să „gândească împotriva sinelui“ a acceptat să se distrugă coborând în acest hău de amor propriu şi de comedie a sinelui care sunt saloanele? Am putea cita aici o vorbă a d-nei de Remusat despre Talleyrand: „O mulţime de împrejurări l-au făcut să se înconjoare de oameni desfrânaţi sau superficiali care l-au îndemnat la tot felul de frivolităţi; oamenii aceştia îi sunt agreabili pentru că îl smulg din gândurile sale; dar nu-l pot împiedica să nu-i fie urât şi să aibă nevoie să se întoarcă la treburile serioase“ (Memorii, citat din Antologia portretului). Pentru Cioran, victimă a aceluiaşi urât şi bucuros pesemne să fie smuls pentru o clipă din gândurile sale, fie şi prin butade sau paradoxuri de catifea, „treburile serioase“ aveau alte obiective – moartea, vidul, lupta împotriva eului – subiecte dificil de mânuit în societate, după cum ne spune o altă anecdotă notată în Caiete pe 28 mai 1964: „Aseară, într-un salon, contemplam gâtul unei cucoane şi-mi spuneam că trupul ăsta alb era sortit mormântului. Din fericire, câteva pahare de whisky mă smulseră din această idee ori, mai bine zis, din această imagine“.

Poate că se complăcea şi el cât de cât în această dulce iluzie a bătrânei Franţe pe care o constituie mitul saloanelor. Oare saloanele au existat? Perceptibile în efectele lor, fie asupra evoluţiei limbii franceze, în intrigile politice ale vremii sau, bineînţeles, asupra legăturilor intime între o anume Julie şi un anume Conte, aceste adunări regulate şi mai degrabă închise, aceste taifasuri pline de lenevie şi bine drămuite din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea rămân, orice s-ar spune, tributare imaginaţiei romantice, nostalgice şi totodată reifiante: în articolul său Conversaţie, apărut în Les Frances (Gallimard, vol. III), Marc Fumaroli califica acest tip de conversaţie drept „mit al secolului al XIX-lea“, care înfloreşte „pe un fond incoercibil de îndoială, de doliu, de la ce bun“, ceea ce trădează eşecul noii societăţi industriale şi burgheze, private de nobili şi de clerici (adică „cele două surse ale conversaţiei“), pentru a se întoarce la spiritul fin, la urbanitatea de odinioară, saloanele devenind astfel „un loc al memoriei“, obiect puţin funerar de celebrare şi istoriografie; spiritul conversaţiei îi cedează locul geniului solitar; şi în timp ce cuvântul salon dobândeşte valoarea sa metonimică modernă, aura legendară pe care o capătă de-acum înainte îi renovează ilustrările ulterioare, de la salonul lui Juliette Recamier şi până la cel al lui Edmée de la Rochefoucauld, obţinând statutul de supravieţuitor al unui „paradis pierdut“ (este expresia lui Cioran, citată de V. Von Heyden-Rynsch în concluzia eseului său despre Saloanele europene). Dar ce o fi avut loc, în afară de locul însuşi, adică nişte fotolii înghesuite şi pretenţioase? Stéphanie Bung rezuma acest malentendu istoric folosind un racursiu lexical: „Noţiunea de salon nu a fost introdusă în discursul despre formele de sociabilitate decât în secolul al XIX-lea. De atunci, se tinde a se identifica retrospectiv saloanele cu ceea ce, în secolul al XVII-lea, se numea lumea bună. (...) Contemporanii au totuşi propria lor terminologie pentru a desemna un loc anume al sociabilităţii: străduţă, casă, societate, cerc, cabală, companie. Nu e sigur că se contribuie la înţelegerea diferitelor forme de sociabilitate reducând această terminologie variată a contemporanilor la noţiunea de salon, căci există riscul de-a nu ne mai strădui să ştim dacă activitatea străduţelor e deosebită de practicile de sociabilitate ale unei case (de pildă, a marii nobilimi) sau chiar ale cercului reginei1“.

Regretând şi el şansa cuvântului „salon“ care „miroase a spaţiu închis, plin de bibelouri stânjenitoare şi de plante verzi“, Fumaroli adaugă: „Dacă i s-ar fi vorbit de «salon» doamnei de Lambert sau doamnei du Deffand, ele ar fi crezut că au de-a face cu un maistru zidar venit să dreagă una din marile încăperi ale locuinţei lor“ (prefaţă la Spiritul de societate, Ed. Garnier). Teatral la origine, repede marcat de o artificialitate probabil inegalată în istoria umanităţii, „salonul“ francez, plecând de la o generoasă bază iniţială, n-a mai câştigat apoi decât în falsitate; înălţat la nemurirea lucrurilor moarte, ca atâtea alte paradisuri pierdute, acesta n-a început să fie paradisiac ori măcar să fie pur şi simplu, decât odată pierdut. De la Saint-Beuve încoace, a frecventa un Salon înseamnă a lucra la Muzeul Carnavalet.

De altfel, Cioran a nuanţat el însuşi această idee de „paradis pierdut“ a saloanelor, odată pentru a flagela „tirania omniprezenţei umane, mârşăvia unei existenţe din care singurătatea e surghiunită“ (prefaţă la Antologia portretului); altădată, pentru a-i asocia o anume stilistică prea sofisticată: „Detest fioriturile, subtilităţile inutile, graţia falsă a preţiozităţii. Cum m-am înşelat frecventându-l pe Valéry! Fugiţi de anemia salonardă. Fugiţi de retorică, nu de pasiune, de prolixitate, nu de explozie“ (Caiete, 9 martie 1972). Reproşurile unui romantic nu trebuie totuşi să mascheze ce datorează Cioran saloanelor imaginare de altădată, cele două forme hibride care atât de mult îl vor fi inspirat: maxima şi portretul, două moduri oricum salonarde de-a flata Eul născând, care avea să înflorească în secolul al XIX-lea, înainte de-a se îmbucătăţi în al XX-lea. Maxima şi portretul, două genuri în care Cioran s-a remarcat dând dovadă de mult gust, în timp ce literatura contemporană se lipsea de ele, pentru a-şi cultiva în schimb nepăsarea faţă de intensităţile subiective ale romantismului şi a se lansa în antidestinul său reflexiv (iar literatura începu să vorbească despre literatură). În multe privinţe, Cioran ţinea la mare preţ ceea ce secolul său dispreţuia, acest mizerabil secol al XX-lea care a redus în cele din urmă aforismele la sloganuri publicitare şi saloanele la efemere supermarketuri culturale.

În sfârşit, dacă „portretul“ e cel mai adesea o maximă, diluată la unii, mai densă la alţii, aceste maxime mai aparţin ele oare canapelelor largi şi fotoliilor mondene cu care sunt asociate? Benjamim Constant explica, în scrisoarea sa referitoare la Julie Talma (citată în Antologia portretului), cum aceste „cuvinte izolate“, „frapante în ele însele“, reprezentau înainte de toate asasinarea taifasului, dacă nu chiar suspendarea operei comune a Salonului, o întrerupere autoritară, prin vocea distinctă a lui Eu, a elocvenţei lui Noi: maximele „prezintă inconvenientul că ucid; ele sunt, ca să spunem aşa, nişte împuşcături îndreptate spre ideile celorlalţi, pe care le doboară. Cei care vorbesc cu ascuţişuri par că stau la pândă şi nu-şi folosesc spiritul decât pentru a pregăti un răspuns imprevizibil şi care, stârnind în acelaşi timp râsul, face să se piardă şirul gândurilor şi produce întotdeauna un moment de tăcere“.

Aşa că am putea trage următoarea concluzie: Cioran, artilerist şi el în ciuda umorului său, n-a găsit în aceste adunări decât un teren vivace, care probabil îl stimula, pentru a-şi perfecţiona arta de-a trage cu puşca, arta literară, scrisă, şi, s-o spunem apăsat: omul de salon care meditează la un aforism se izolează virtual de companionii săi, îşi trage pana în cap şi tocmai în patul ideal al scriiturii, în afara timpului şi departe de secol, îşi aşterne el cuvintele, înainte de-a le recita adunării de urechi ale cucoanelor.

Era aici şi un dram de cochetărie, în plăcerea pe care un fiu de popă dintr-un sat din Carpaţi putea s-o resimtă când frecventa lumea bună din Paris; stă mărturie scrisoarea către părinţi în care Cioran povesteşte cum a luat ceaiul cu George Enesco, „un om fermecător“, şi soţia lui principesa Maria Cantacuzino (scrisoare din 7 decembrie 1947).

N-a avut nevoie de nici un fel de boală (spre deosebire de Chamfort ori de M-me du Deffand) pentru a se îndepărta de saloanele din timpul său, lehamitea, mizantropia şi frământările sale metafizice i-au ţinut din plin locul; iar dacă n-a renegat niciodată curiozitatea pentru saloanele de altădată, a fost pentru că integrase anumite exigenţe ale acestora până în straturile cele mai intime ale fiinţei sale, ori ale sfâşierii sale interioare. Şi tocmai lehamitea, mizantropia şi frământările sale metafizice au putut găsi acolo o oglindă destul de complexă şi un teatru destul de deschis – cum vom vedea mai bine în acest ultim citat, portret perfid sau elogios, la alegere, maximă politicoasă ori ucigaşă, autoportret condensat în numai câteva rânduri al reacţionarului Joseph de Maîstre, în Exerciţii de admiraţie (trad. E. Marcu): „Există ceva aspru şi totodată elegant în geniul şi stilul său, ceva ce evocă imaginea unui profet din Vechiul Testament, dar şi pe aceea a unui om din veacul al XVIII-lea. Cum inspiraţia şi ironia încetează să fie ireconciliabile în el, ajungem să participăm, prin furiile şi butadele sale, la întâlnirea spaţiului cu intimitatea, a infinitului cu salonul. Dar, în timp ce se înfeuda Scripturii până la a-i admira de-a valma formulele inspirate şi neroziile, Maîstre ura cu neînduplecare Enciclopedia, de care totuşi era legat prin tipul de inteligenţă şi calitatea prozei sale“.

(traducere din franceză de D.T.)

1. S. Bung, O ghirlandă pentru Julie: manuscrisul prestigios şi salonul marchizei de Rambouillet,
Papers on French Seventeenth Century Literature, iunie 2011.

Citeste si despre: salonul cartii, saloanele Parisului, lumea frivola a mondenitatilor, legaturi intime, amor propriu.