Clavecinul netemperat

Pentru cine a citit în 2015 traducerea romanului Profesorul şi menajera de Yōko Ogawa, noul roman Suspine tandre al aceleiaşi scriitoare va fi nu doar confirmarea unei descoperiri literare de excepţie, ci reluarea unei delectări, chiar amplificată.

Suspine tandre a apărut tot la Editura Humanitas, în traducerea Magdalenei Ciubăncan, şi este cel mai recent roman al scriitoarei japoneze deja multipremiată pentru cărţile sale anterioare.

Avem, ca şi în Profesorul şi menajera, un trio de personaje care are fiecare o dramă ascunsă. Ruriko e o femeie de 36 de ani, caligrafistă, care, din cauza unei căsătorii eşuate, se retrage într-o cabană a familiei, ca să lucreze mai bine la autobiografia unei bătrâne englezoaice. Domnul Nitta are 45 de ani, e divorţat şi trăieşte retras într-o pădure, aproape de cabana lui Ruriko, construind clavecine, după ce începuse în tinereţe o carieră de pianist, întreruptă de faptul că, brusc, nu a mai putut cânta în prezenţa niciunei persoane, cuprins de angoasă. Alături de Nitta trăieşte şi Kaoru, o tânără care-i e ucenică şi al cărei logodnic a fost omorât cu 27 de lovituri de cuţit de către o femeie iubită.

Departe de lume, cei trei se împrietenesc, respectându-şi reciproc programul de lucru şi solitudinea dorită. Dar, curând, cele două femei au nevoie de mai mult. Ruriko are nevoie de dragoste şi o găseşte, într-un fel, la d-l Nitta, iar Kaoru are nevoie de prietenia cu Ruriko.

Cum să împaci o suferinţă adâncă, o traumă ascunsă cu instinctul de a supravieţui? Cum să împaci nevoia de singurătate cu aceea vitală de a comunica cu semenii, mai ales atunci când întâlneşti pe cineva cu care ai afinităţi? Cum să iubeşti pe cineva fără a-l dori doar pentru tine? Sunt întrebări pe care romanul le pune indirect, printr-o desfăşurare epică lentă.

Romanul are ca titlu numele unei piese muzicale a lui Jean-Philippe Rameau, piesă pe care o cântă Kaoru la pian pentru cei doi oameni pe care îi primeşte în inima sa după uciderea logodnicului ei: Nitta şi Ruriko. Între liniştea emanată de literele frumos caligrafiate de Ruriko şi piesele interpretate la pian de Kaoru câştigă... muzica. Ruriko se lasă şi ea sedusă de puterea acesteia, după ce, la Tokio, în căminul conjugal, avusese parte de intrepretarea stângace şi repetitivă, executată de un vecin, un băieţel, a piesei Amintiri dintr-un loc drag de Ceaikovski. În inima pădurii, cei trei singuratici recurg la muzica de pian ca la o terapie, iar piesele variază de la Bach la Couperin şi la Purcell, având totuşi ca preferată Suspine tandre de Jean-Philippe Rameau.

Un clavecin reparat de d-l Nitta este returnat de cel care făcuse comanda, iar eşecul acesta dă naştere la echivalentul nipon poate al unei tragedii antice greceşti: Nitta distruge clavecinul, apoi îl arde şi îngroapă resturile: „Năpustindu-se asupra clavecinului, domnul Nitta i-a aplicat o lovitură de topor. Totul s-a petrecut într-o clipă, dar, ca şi cum curgerea timpului s-ar fi deformat, imaginea mi-a rămas întipărită pentru totdeauna pe retină. (...) Printre aşchiile ce zburau prin aer, umerii lui Kaoru tremurând şi strălucirea lamei toporului, simţeam ţipetele de durere ale clavecinului. Fără îndoială, ar fi trebuit să răsune în jurul meu. Adevăratul zgomot fusese însă absorbit în acea deformare a curgerii timpului“.

Eşuând ca pianist, pentru că, spune el, „De la început mi-a lipsit ceva, pur şi simplu“, construind clavecine, Nitta are şi o profesiune de credinţă: „Orice lucru, oricât de mic, are o anumită formă care-i susţine existenţa. O formă existenţială oferită de ceruri. Eu nu pot face altceva decât să o urmez cât mai îndeaproape“.

În inima pădurii, relaţia platonică dintre d-l Nitta şi Kaoru, hrănită exclusiv din dragostea pentru muzică şi construirea de clavecine, aduce desigur cu un fel de asceză: „Atâta vreme cât locuim în mijlocul pădurii, putem să ne ducem viaţa fără să ne împiedicăm de niciun fel de motive şi circumstanţe“. Ruriko realizează şi ea destul de repede că „Lumea aceasta a voastră se sprijină în întregime pe clavecin“.

Atunci când începe să construiască un nou clavecin, Nitta se răneşte, iar mâna lui stângă va suferi o mică amputare, aceea a capetelor a două degete. Kaoru crede că rănirea se datorează unei „creaturi acvatice din sânge vâscos“, în realitate o pată de sânge de pe covoraşul de baie al logodnicului ei mort, imagine care o urmăreşte de când o văzuse în apartamentul acestuia. Nitta nu îi va fi răpit, cum fusese logodnicul, dar de acum încolo nu va mai putea să cânte la pian. Pentru că Nitta putuse totuşi să mai cânte la pian doar în prezenţa lui Kaoru. Surprinzându-i, Ruriko face o descoperire: „Din degetele ce loveau claviatura, din trupul lui se degaja un aer pe care mie nu mi-l arătase niciodată. Era altul decât cel care lucra în atelier, şi altul decât cel din pat“.

Geloasă pe această comuniune perfect spiritualizată dintre bărbatul iubit şi prietena ei, Ruriko îl ameninţă pe Nitta că, dacă el pleacă împreună cu Kaoru într-o vizită unde fuseseră chemaţi, ea îl va omorî pe câinele lui Kaoru, Dona.

Deşi la Tokyo Ruriko cade de acord cu divorţul de soţul ei, cel violent şi adulterin, când ajunge la cabană trebuie să admită că îşi regăsise în izolare dorinţa şi puterea de a iubi profund pe altcineva. Ce va alege Ruriko între noua oferta profesională foarte avantajoasă a celei care-i dădea de lucru, la Tokyo, pe de o parte, şi proximitatea faţă de bărbatul iubit, pe de altă parte? Va vinde ea, aşa cum i se cere, cabana familiei? În ciuda oazei din pădure, se precipită unele lucruri, luarea unor decizii.

Odată terminat, noul clavecin este descris ca şi cum ar fi adevăratul personaj al cărţii, care s-a lăsat aşteptat şi şi-a făcut o intrare spectaculoasă la final: „Elegante şi solemne, motivele marmoreene exterioare îi dădeau un aspect de piatră. Însă când te uitai în interior, privirea îţi era imediat atrasă de culorile splendide ce se desfăşurau pe placa de rezonanţă. Găseai acolo lalele şi crini înfloriţi, o pereche de păsări cântătoare ciripind şi un fluture cu aripile întinse. Suprafaţa şlefuită părea moale ca de catifea, până într-atât încât aproape uitai că era făcut din lemn. (...) Interiorul capacului era împodobit cu o hârtie cu striaţii, iar pe cadrul ce susţinea claviatura erau motive cu căluţi de mare“. Pe scurt, clavecinul este o adevărată capodoperă, sinteză de natură şi estetică umană, crescută din iubirea celor doi artizani pentru muzică şi din propria lor iubire.

Contemplând instrumentul de cântat, Ruriko are un fior senzual care se leagă de sentimentele cuprinse în naşterea clavecinului: „Placa aceea curbată, numită eclisă, era partea care-mi plăcea cel mai mult din toată construcţia. Avea un contur ciudat care îmi trezea o dorinţă irezistibilă de a o mângâia. Mi-am lăsat degetele să alunece cu grijă pe ea“.

// YŌKO OGAWA

// Suspine tandre

// Traducere de Magdalena Ciubăncan

// Editura Humanitas, 2018, 224 pp.

Suspine tandre este un roman despre mişcările când lente, când violente (pentru a face şi un joc de cuvinte) din sufletul uman atins de o traumă care nu poate fi vindecată pe deplin. Despre abandon şi renaştere, despre moduri neconvenţionale de a te lega de cineva, despre puterea regală a muzicii, despre caligrafiere ca taumaturgie. Despre pădure şi zgomotele ei necunoscute, despre virtuţile şi pericolele izolării. Yōko Ogawa dovedeşte încă o dată că este o maestră a surprinderii acestor fenomene atât de delicate, o artistă care presară poezie şi rafinament peste orice lucru pe care îl descrie. Romanul Suspine tandre e o carte care, odată citită, se păstrează în bibliotecă, nu se dă mai departe, drept cadou. //