Călătoria domnului Gavrilescu. Cum (re)citim Bucureştiul azi

L-am descoperit pe Mircea Eliade citind, în adolescenţă, nuvela La țigănci. Recent, l-am revizitat graţie spectacolului inspirat de acest text prea puţin cunoscut publicului, regizat de Andrei şi Andreea Grosu pe scena de la Unteatru. Premiera a avut loc în 2014 şi m-am bucurat să constat că La țigănci rămâne un spectacol de cursă lungă care, pe lângă succesul la public, are şi o importantă miză culturală. Dramatizarea regizorilor An­drei şi Andreea Grosu racordează nuvela la timpul nostru, exploatând inteligent o temă dragă lui Eliade, întâlnirea noastră cu Timpul.

Suntem într-un Bucureşti familiar, sufocat de căldură, în care până şi Timpul pare să se lichefieze într-o legănare molcomă pe şinele unui tramvai anonim. Domnul Gavrilescu se întoarce de la lecţia de pian - cu Otilia, în casa doamnei Voitinovici, în fiecare săptămână. Totul se înscrie în logica ritualurilor cotidiene, viaţa se rezumă la senzaţii epidermice, existenţa se consumă lent în cercul închis al lui aici-şi-acum. Terenul perfect în care Eliade face să irumpă sacrul. Dramatizarea regizorilor Andrei şi Andreea Grosu e sus­ţinută de scenografia realizată de Vladimir Turturică: câte trei uşi de o parte şi de cealaltă a scenei, ascunse de draperii negre, sugerând labirintul „ţigăncilor“, şi un copac ale cărui inflorescenţe aruncă o lumină crepusculară, suprarealistă, peste ba­nalitatea cotidiană. Un decor simplu în care graniţa subţire dintre noapte şi zi se desenează expresiv, ca într-un tablou de Magritte. Ţigăncile, aceste iele moderne, androgine, apar în costume negre, cu pantofi de culori diferite ca singur indiciu al identităţilor camuflate. Sacrul e ascuns în profan. Accesul pare, de multe ori, o chesti­une de oportunitate. De „noroc“, cum spune Gavrilescu, plasându-se sub zodia acestui cuvânt. „Un om cu noroc“ sub a cărui înfăţişare banală se ascunde un destin tragic. Deşi viaţa îi pune la îndemână indicii, el nu le poate citi, părând condam­nat la o teribilă, neliniştitoare cecitate.

Richard Bovnoczki este un Gavrilescu atemporal, care-şi plimbă privirea imaculată peste o lume maculată de iluzii şi mediocritate. E sufocat de căldură şi de destinul ratat; o „fire de artist“ care a eşuat, „pentru păcate“, într-un profesor de pian. Meteorologia îl asaltează într-o luptă inegală. Încearcă să-i opună acesteia cultura, brodând ezitant pe marginea unui destin cu adevărat ilustru, al colonelului Lawrence. Într-o conversaţie banală cu controlorul, Gavrilescu ajunge să vorbească despre locul interzis care-l atrage şi, în acelaşi timp, îi inspiră teamă: „la țigănci“. A râvnit mereu la umbra grădinii lor, cu nuci venerabili. Popasul neaşteptat nu rămâne nesancţionat. Dorinţa ascunsă e demascată printr-o invitaţie „fără perdea“, moment în care şi vălurile negre cad, descoperind uşile ca tot atâtea intrări în labirint. O ţigancă, o evreică, o grecoică, o nemţoaică. Matroana îl invită să aleagă şi, mai mult, să le ghicească pe fiecare. Florentina Tilea, Florina Gleznea, Corina Moise şi Cristina Casian alcătuiesc împreună chipul calei­dos­copic al Erosului, printre ale cărui feţe se amestecă dorinţa din prezent şi umbra bântuitoare a iubirii din trecut. Crude şi provocatoare, aceste preotese păgâne îl ispitesc pe neofitul Gavrilescu. Dintre ele se desprinde, nevăzută, singura care-i întinde o mână salvatoare: zeiţa memoriei, Mnemosyne. Căldura toridă şi mirosul de asfalt încins îi declanşează lui Gavrilescu sinestezii revelatoare, amintindu-i de o altă vară, la Charlottenburg, de o iubire pură al cărei nume era Hildegard. Micile accidente – îşi uită servieta cu partituri, pierde tramvaiul, îşi rătăceşte pălăria – îi netezesc trecerea spre sacru. Traversarea odăilor din bordeiul labirintic ia forma unui ritual iniţiatic, în care neofitul e supus la diferite încercări: frica şi setea, ghicitul şi anamneza.

Imagine din piesa „La țigănci“, de Mircea Eliade, pusă în scenă la Unteatru

Jocul erotic, care începe cu desfătarea simţurilor – răcoare, dulceaţă şi cafea -, reprezintă o exorcizare a adevărului, tot mai dureroasă, pe măsură ce Mnemosyne îl înfăşoară în amintiri şi regrete niciodată mărturisite, ca într-un giulgiu. Gavrilescu repetă că „nu ştie ce s-a întâmplat“, nu-şi aminteşte motivul teribil pentru care Hildegard, „femeia vieţii lui“, nu i-a devenit soţie. În iureşul plăcerilor îşi aminteşte că „am cunoscut şi eu o pasiune nobilă, mi-am adus aminte că am iubit-o pe Hildegard!...“. Fotolii, divane, oglinzi şi paravane, şaluri, broderii şi alcovuri, toate devin obstacole în cursa lui Gavrilescu cu sine însuşi; disperat, îşi leapădă hainele în încercarea de a se goli de aluviunile sufletului acumulate într-o viaţă neîmplinită. Goliciunea lui e adevărul gol pe care, la ieşirea din labirint, Mne­mosyne i-l descoperă. „Mi-am adus amin­te! exclamă el deodată. Ştiu ce s-a întâmplat!“ Hildegard, marea lui iubire, e înlocuită cu Elsa, tânăra pe care Gavrilescu o consolează într-un moment de tristeţe, căzând el însuşi pradă acestui minor accident al sorţii, arătându-şi neputinţa de a asuma un vis pur. „(...) aveam un suflet de artist. O fată abandonată îmi rupea inima. Aşa a început tragedia vieţii mele. Ceasul rău! Aşa sunt artiştii, fără noroc...“ Gavrilescu e omul mediocru care, în ciuda experienţei revelatoare ce i s-a oferit, nu-şi înţelege vina şi, tocmai de aceea, e incapabil să-i asume consecinţele. La sfârşitul încercărilor nereuşite de a le ghici pe „ţigănci“, e alungat ca un alt Adam din rai: „Acum e bine şi cald, şi-mi place la voi, că sunteţi tinere şi frumoase, şi staţi aici, în faţa mea, gata să mă serviţi cu dulceaţă şi cafea. Dar nu mai mi-e sete. Acum mă simt bine, mă simt perfect“. Şi, la fel ca primul Om, dă vina pe o instanţă exterioară, pe destin şi lipsa norocului, aşteptând să fie răscumpărat. După „alungarea din rai“ şi un ocol cu peripeţii prin timpul care nu-l mai recunoaşte şi nici nu-l mai revendică, Gavrilescu se reîntoarce „la țigănci“. Nici acum nu înţelege că, pentru a se salva, trebuie să se mărturisească. Mne­mosyne, în chipul lui Hildegard, îl salvează. Ea, cea care nu doarme niciodată, l-a aşteptat în tot acest timp. Un timp ale cărui legi au fost suspendate tocmai prin puterea răscumpărătoare a dragostei care pune încă o dată, asupra făpturii exilate din rai, pecetea sacrului.

Richard Bovnoczki îşi construieşte personajul cu mult firesc, urmând inflexiunile unei formule aparent paradoxale: forţa fragilităţii. Miza fiind, aşa cum spunea Yannis Kokos, să faci invizibilul vizibil; să redai pe coala albă a chipului gândurile nemărturisite ale profesorului de pian, care apar, asemenea unor note pe portativ, scrise cu cerneală simpatică. Jocul lui este nuanţat, atent la detaliile situaţiilor care-l urcă şi coboară pe Gavrilescu ca într-un montagne russe, mobilizând în tot acest efort de cursă lungă un limbaj complex, verbal şi gestual. Richard Bovnoczki are o extraordinară intuiţie a personajului şi o capacitate surprinzătoare de a construi pe dimensiunea inefabilului, jucându-se cu uimirea, atingând cu sensibilitate inteligentă corzile interogativităţii, al căror ecou reverberează mai departe de drama personală, trimiţând prin fiecare replică aparent banală sonde în misterul unui personaj simbolic. Tensiunea acumulată pe parcursul unui monolog construit din dileme reluate şi niciodată rezolvate izbucneşte într-un „dans“ ritualic, sacrificial, un fortissimo la finalul căruia Gavrilescu apare renăscut pentru lumea „adevărată“ în care o va putea regăsi pe Hildegard. Şi pe sine.

Gavrilescu este nucleul dur al spectacolului, dar această „duritate“ cu străluciri diamantine aparţine speciei di­a­fanului, intangibilului, trans­cendentului. Iar personajele secundare sunt citite regizoral astfel încât să alcătuiască împreună o montură solidă pentru aluzivul Gavrilescu. Liviu Pintileasa interpretează o gamă complexă de personaje secunde, ca tot atâtea contrapuncte care susţin şi marchează partitura lui Richard Bovnoczki. El este controlorul, cetăţeanul lucid şi moral care perforează biletele călătorilor şi sancţionează indignat practicile „ţigăncilor“; tot el este şi vecinul care, la final, îl întâmpină pe Gavrilescu reconstituindu-i acestuia, prin aburii beţiei, istoria dispariţiei „profesorului de pian“. Liviu Pintileasa ilustrează tipologii, trecând printr-o suită de stări şi expresii contrastante cu fineţea, forţa şi migala unui miniaturist. În aceeaşi categorie se înscrie şi Bogdan Cotleţ, care, la fel, interpretează cu umor şi nostalgie un vecin şi, în final, birjarul (fostul dricar) care-i va purta pe cei doi îndrăgostiţi spre pădurea lumii de dincolo, într-un vis scăldat în parfum de regina nopţii. Mihaela Trofimov apare în două ipostaze, atent studiate şi la fel de puternice; ea este „Baba“ care-l întâmpină pe Gavrilescu, cu chipul ca de ceară strâns într-un văl, amintindu-mi de stranietatea Îndrăgostiţilor lui Magritte. Costumul funebru, mersul schimonosit, chipul-mască, toate detaliile conturează o apariţie halucinantă, un dublu al lui Caron. Ea este şi vocea care îl ajută pe neofit să-şi ducă mărturisirea până la capăt: „Ia mai spune, stărui ea. Ce-ai mai făcut ? Ce s-a mai întâmplat?“. Dar ea este şi acea misterioasă Mnemosyne a cărei chemare ramificată străbate subtextul din La țigănci. Imaginea finală ne-o descoperă inocentă şi exuberantă, o Hildegard care a păstrat în stare pură esenţa tare a iubirii.

Într-o lume în care, aşa cum spunea Eliade, „totul se uită sau se poate uita“, spectacolul La țigănci rămâne o experienţă teatrală cu amplitudine estetică, o poezie autentică prin care suntem reconectaţi la profunzimile şi luxuriantul fantasticului eliadesc. Dar şi la întrebările care ne pot ghida într-o călătorie către noi înşine.