Comœdia și românii

În 1 octombrie 1907 apărea la Paris un co­ti­dian ambițios, intitulat Comœdia, un ziar dedicat artelor spectacolului. Ini­ția­ti­va jurnalistică îi aparținea lui Henri Des­grange (1865-1940), figură marcantă a presei franceze de început de secol XX, aso­ciat în special presei spor­tive. Din 1900, Des­grange fusese re­dac­to­rul-șef al unui cotidian spor­tiv in­ti­tulat L’Auto-Vélo care, în 1903, se va numi simplu L’Auto. De asemenea, el era inițiatorul celebrului Tur al Franței, eveniment ci­clist demarat în 1903, de a cărui or­ga­nizare se va ocupa personal până în anul 1939. Contribuția lui Desgrange este ce­le­brată în fiecare an, Turul Franței oferind un premiu care-i poartă numele și care este decernat sportivului câștigător al eta­pei desfășurate la cea mai mare altitudine (în general, e vorba de Trecătoarea Ga­li­bier – 2.642 m – sau, dacă aceasta nu figu­rează pe ruta de competiție, este preferat segmentul cel mai înalt al traseului din anul respectiv).

Paul Léautaud, critic literar fran­cez, nota ironic în Jurnalul său Literar: „Am cumpărat în aceas­tă dimineață primul nu­măr al unui nou cotidian, Co­mœdia, dedicat în exclusivitate ches­tiunilor legate de teatru. Nimic altceva de­cât aroganțe, prostii și greșeli precum atribuirea piesei La Marjolaine lui Jean Richepin în loc de Jacques Richepin“.

Și totuși, Comœdia a fost cel mai im­por­tant cotidian consacrat spectacolului, ar­tei (în general) și literaturii, publicat îna­inte de 1914. Era un ziar matinal, care apă­rea în fiecare zi a săptămânii, de luni până duminică. Cu un format între patru și şase pagini (până în 1922), iar apoi între şase și opt pagini, Comœdia conținea mereu o pa­gină dedicată programului zilei respective, așezat în opt coloane (teatru, operă, mu­sic-hall, turnee, iar mai apoi – odată cu evoluția societății – cinema și program ra­dio). Cele patru foi încep prin a costa 5 cenți (1907), pentru ca în 1931 să coste 25 cenți la Paris și 30 cenți în provincie.

Comœdia nu a fost un jurnal foarte po­pu­lar, în sensul că tirajul a fost modic (în com­parație cu marile cotidiane ale vre­mii). În primii ani, tirajul s-a situat la 20.000 exemplare, atingând un nivel de 60.000 în 1932 (datorită apariției filmului vorbit și interesului public pentru cine­ma), terminându-și existența cu un tiraj de 30.000. Se pare că ținta pe care di­rec­torii și editorii doreau să o cucerească în special era publicul feminin (evident din­tr-o analiză asupra conținutului de anun­țuri publicitare tipărite). Printre cei care au semnat articole în Comœdia îi amintim pe Tristan Bernard, Octave Mirbeau, Jean Cocteau, Leon Blum.

Publicaţia a influențat enorm cultura fran­ceză, fiind un ziar modern, îndreptat spre orizonturi noi. De-a lungul existenței sale (1 octombrie 1907 - 6 august 1914 și 1 oc­tombrie 1914 – 1 ianuarie 1937), Comœdia a documentat o serie de evenimente na­țio­nale și internaționale, care – citite azi – ne fac să înțelegem mai bine evenimentele sociale și politice care au avut loc în a doua jumătate a secolului XX. Comœdia apa­re ca publicație săptămânală și în pe­rioada 21 iunie 1941 - 5 august 1944, dar este o etapă pe care cercetătorii refuză să o lege de istoria cotidianului și pentru că este o apariție sub ocupație nazistă și to­lerantă cu invadatorul.

Cotidianul a avut, de-a lun­gul existenței, și câteva su­pli­mente extraculturale, de­dicate politicii și ac­tua­li­tă­ții: Tragœdia, Comœdia - Journal, Le Journal Osso (un program al sălilor de ci­nema Osso). Publicul pa­ri­zian face cunoștință cu ce­le­bra piesă critică a lui George Bernard Shaw Pro­fesiunea Doamnei Warren în 1908, când textul este publicat, în foileton, în paginile de jurnal. Istoria unei doamne din înalta so­cietate victoriană, a cărei avere se da­torează unei case de toleranță pentru high-life-ul londonez, a făcut multă vâlvă în epocă și datorită acestei meditații cu pri­vire la poziția femeii în societate. Doam­na Warren, într-o replică celebră, își jus­tifica întreprinderea printr-un rați­o­na­ment just: fetele din bordel câștigă cu mult mai bine și au o viață mult mai să­nă­toasă decât femeile cinstite care deja lu­crau până la epuizare, de la 12-13 ani, în fabricile insalubre ale capitalei.

Începând cu 1919, sub semnătura sau con­ducerea lui Lugné-Poe, figură marcantă a avangardei teatrale pariziene de sfârșit de secol XIX și început de secol XX, apar zilnic o serie de articole dedicate teatrului pe mapamond: Le Théâtre à l’Etranger. Un articol datând din 7 octombrie 1919 este intitulat Teatrul negru și chestiunea negrilor în Statele Unite. Articolul vorbește despre americani de culoare care au făcut avere în lumea „albilor“ și care acum reinvestesc în modernizarea vieții conaționalilor pentru a le oferi aceleași distracții și facilități ca în lumea albă: „De multă vreme există în SUA sute de săli de teatru, cinema și music-hall destinate cetățenilor de culoare. Dar marea majoritate dintre ele au un număr redus de locuri – cu excepția Howard Theater din Washington, unde se joacă inclusiv Shakespeare într-un mod onorabil. De câteva săptămâni, teatrul de culoare din America are ambiții mari“.

Aflăm că la New-York există un jurnal dedicat populației de cu­loare, al cărui redactor-șef, Les­ter A. Walton, a fondat un lanț de săli de spectacole în toate marile orașe americane. În Philadelphia, un bancher de culoare, E.C. Brown, a cons­truit un teatru de 1.600 locuri, care a costat 375.000 de dolari. Același bancher patronează cea mai bună trupă de actori de culoare din toată America și care joacă la New-York (Lafayette Players). Articolul face o observație foarte interesantă: „Pre­cedente istorice au demonstrat că, de multe ori, teatrul a determinat ascen­siu­nea diverselor mișcări naționale și in­ter­naționale; că poate contribui la disiparea ignoranței, a prejudecăților și neaj­un­su­rilor; că poate trezi simpatia pentru in­divizi sau clase sociale mai puțin cu­nos­cute și / sau tratate nedemn“.

Repornirea Comoediei după primul război mondial se datorează unui nou director, Georges Casella (1919-1922). Din păcate, di­rectoratul său este scurt: Casella moare la 42 de ani, în 1922, după ce se îm­bol­nă­vește de oreion.

Comœdia este și un interesant jurnal al susținerii politice fran­ceze de care s-a bucurat Ro­mâ­nia. Încă din primele numere din octombrie 1907, Bucureștiul apare în paginile cotidianului. Turneele in­ternaționale care ating capitala noastră sunt înregistrate cu minuțiozitate și aten­ție. Multe spectacole sunt văzute mai întâi la București și apoi la Viena sau Berlin. Ateneul este sala de spectacole care apare cel mai des în primii ani ai Comœdiei. Exis­tă articole și anunțuri amuzante, ca, de exemplu, o „țeapă“ despre care vor­beș­te actorul de film mult Charles Prince, ca­re a semnat pentru un turneu în România. Și-a eliberat programul refuzând con­trac­tele pariziene și acum se află în încur­că­tură pentru că România a plătit impresarul – deci e așteptat –, numai că el nu a mai dat de acel impresar, care a dispărut cu ba­nii (7 mai 1919). De asemenea, aflăm că la Folies Bergère, celebra sală de spec­ta­cole din Paris (inaugurată în 1869), una dintre atracții este „luptătorul mascat“, ca­re nu e altcineva decât un gentilom ro­mân bogat care se recomandă sub titlul de conte de San-Marin și care este fratele unui fost ministru român al Justiției (14 decembrie 1919).

Alegerea lui Victor Eftimiu ca director al Teatrului Național este prezentată în nu­mărul din 29 noiembrie 1920. Eftimiu a fost foarte apreciat de lumea teatrală fran­ceză. În 1924 (6 februarie), Comœdia anun­ță că trei dramaturgi străini își vor ve­dea piesele montate la Théâtre de Mathurins, la Paris. Unul dintre ei este Victor Eftimiu, cu piesa Akim (premiera a avut loc la București în 1912, la Teatrul Comedia). Cotidianul francez îi urează românului mult noroc, amintind că: „dra­maturgul român, împreună cu actorul Edouard de Max, au susținut activ, în tim­pul primilor ani ai Marelui Război, cauza Franței și au depus toate dili­gen­țele necesare pentru ca opinia publică românească să încline pentru intrarea în război de partea Antantei“.

Mulți artiști români sunt prezenți în Paris în acei ani. În 1921 (19 iunie) aflăm că la Olympia (o altă sală de spectacol le­gen­da­ră din capitala Franței) cântă virtuozul ro­mân Nitză Kodolban, alături de frații săi, iar toți sunt „țigani autentici“ (d’au­then­tiques Tziganes), subliniază anunțul. În­tr-un alt articol din 28 iunie 1925, Co­mœ­dia adresează întrebări autorităților ro­mâ­ne (ambasadorului Diamandy) în le­gă­tură cu nepunerea în aplicare a tes­ta­men­tului ac­torului Edouard de Max. Important tra­ge­dian al teatrului francez, De Max este ro­mân la origine, iar ultima sa dorință fu­se­se să fie înmormântat în țara natală. Jur­na­liș­tii de la Comœdia însă descoperă că ce­nu­șa actorului se află în continuare în co­lum­ba­riumul cimitirului Père Lachaise, la nu­mă­rul 4227, la opt luni după moarte.

Articolele despre teatrul românesc sunt com­pletate cu anunțuri despre eveni­men­tele din București și Iași sau vizitele și eve­nimentele culturale din sânul familiei re­gale românești. Dar despre aceste lucruri, în­tr-un articol viitor.