Pe aceeași temă
Abia se incheiase, fosforescent si timpuriu, AC Milan contra Inter Milano. Era minutul 73 si Inter pierduse de mult. Massimo Moratti, cel mai nelaureat presedinte din istoria clubului, a inteles primul sentinta: meciul a fost ucis, din motive de onoare, de "interisti", asezati pe San Siro, in Curva Nord. Expertii in analize cu carbon radioactiv spun ca ultimul scudetto castigat de Inter dateaza din 1989, an cu recolta buna la revolutii uitate si sterp la fotbal memorabil. Nici un trofeu european, cu exceptia Cupei UEFA '98, bibelou mediocru, demn de competitii sindicale, nu de marele Inter, coborator din Herrera si Fachetti. Nici o victorie in derby-ul milanez, in ultimele 6 incercari. Asa s-au aprins petardele fosforescente. Cateva au cazut langa Dida, brazilianul din poarta lui AC, iar Dida a stiut sa cada ca la sfarsitul anumitor ceremonii sinistre, practicate in zori la Fortul Jilava. San Siro, marele stadion, s-a ondulat, derutant, invelit in fum portocaliu, undeva la granita permeabila care nu desparte infernul de discoteca si furia de carnaval. Basta! - au hotarat "irredutibili" din tribuna si asa a fost. Markus Merk, arbitrul care tocmai anulase un gol interist, mult mai valabil decat observatiile sociologice din presa de a doua zi, a pus capat meciului. A fost mai mult decat un act de sabotaj. A fost un veto. Lumea oficiala si campionii de opinie din presa au inteles cu totul altceva.
Oras sfant, gara modificata
Un strigat de usurare a tasnit din paginile ziarelor: "Si voi sunteti huligani! Si voi sunteti ca noi! Bine ati venit, inestimabili stergatori de reputatie proasta!". Acest strigat prelung si complicat a fost segmentat de presa de limba engleza, intr-o rafala de articole indignate de mizeria fotbalului italian, odinioara giuvaer al Europei. In aparenta, actul de constatare se sprijina pe un munte de fapte. In ianuarie, Paolo di Canio si-a incendiat suporterii (laziali), executand statuar salutul fascist. In septembrie, pe Stadio Olimpico, galeria romanista a gasit, pana la urma, scafarlia arbitrului Frisk si AS Roma-Dinamo Kiev a fost intrerupt. Acum doua saptamani, Lazio si Livorno au jucat ce au jucat, dar meciul adevarat s-a transat abia la sfarsit. Laziali, cu zvastici mai mult sau mai putin ascunse, si livornesi, cu steaguri pe care se lafaiau vizibil secera, ciocanul si Che Guevara, s-au batut indelung. Pe parcurs, gara San Pietro din Roma a fost usor modificata. Schimbari mai mari au suferit cateva fete de carabinieri. Galeria livorneza, condusa de Le Brigate Autonome di Stalin, a plecat cu convingerea ca a rezolvat inca un conflict de clasa. Federatia a pedepsit Lazio, dar, in adanca ei intelepciune ideologica, a ajuns la concluzia ca repertoriul galeriei livorneze, care lalaie in timpul meciurilor hit-uri ca Internationala si Comunismo e Liberta, e inofensiv. In definitiv, Livorno joaca pe post de oras sfant, inca din 21 ianuarie 1921, cand, in urbea amintita, a fost infiintat Partidul Comunist Italian.
Scouse: istoria masacrelor
Dupa batalia totalitarismelor din gara San Pietro, a urmat derby-ul milanez abandonat, in sferturile Ligii Campionilor. Dupa inca 24 de ore, la Torino, pe Stadio delle Alpi, Juventus si Liverpool au facut un meci slab, dar nimeni nu s-a plictisit. Juventinii din tribuna au reusit cateva incaierari cu galeria engleza si au prezentat onor publicului TV un sir de superproductii in materie de pancarte. Pe locul intai, irigata de un umor suplu si de exactitatea expertului in artele vizuale: "Sunteti mai urati decit Camilla!". La oarecare distanta, pe locul doi: "Sheffield - Dumnezeu exista!". Aluzie la locul in care au pierit 98 de "scouse", fapturile uneori umane care fac galeria lui Liverpool. Aluzie la? Bineinteles, masacrul anterior, reusita istorica a gandirii "scouse", soldat, la Bruxelles, exact acum 20 de ani, cu moartea a 39 de juventini. Asta a fost. Acum, lista italiana pare decisiva: huliganismul a cucerit serenitatea vesela care domnea peste Il Calcio. Adevarul e mult mai subtil si prea neconvenabil epocii de dogmatism etic in care traim. Nascut in Anglia, huliganismul e un bun local si inalienabil.
Fie arest, fie arest
In Anglia, pentru ca acolo se gasesc pasunile negre din care creste golul si nevroza sociala. Acolo asteapta, coapte in mizeria blocurilor, disperarile tacute si acolo curge direct in sange perfuzia cu nonvalori, administrata prin cablu TV. Acolo se instaleaza, din prima copilarie, o brutalitate pura, fara pretext si fara tinta. Fanul britanic vrea sa bea, sa bata, sa ucida, dintr-un instinct antiuman ce nu poate fi intors spre origini si vindecat. Exact din acest motiv, tratamentul care a adus linistea pe stadioanele britanice nu e o victorie a umanizarii, ci o forma de constrangere, o varianta publica a tratamentului corectional. Suporterii britanici sunt cuminti pentru ca urmaresc meciurile fie in stare de arest pe stadion (sectorizati, paziti de camere, de stewarzi, de politisti si inscrisi in banci de date), fie in stare de arest la domiciliu (caci imperiul TV Sky a cumparat aproape tot ce se poate televiza, in fotbal). Criza italiana arata cu totul altfel.
Teatre demolate
Acolo e vorba de "campanellism", cum spun italienii cand vorbesc de vecinii ce se cearta, de-o parte si de alta a aceleiasi piete, la umbra aceluiasi clopot (campana). Intre milanisti si interisti exista o rivalitate de corporatie, nu o ura exterminatoare. Inter a aparut, in 1908, dintr-o sciziune, care a impartit singurul club milanez in AC si Inter. Cele doua ramuri se lupta, dar se tolereaza. Suporterii pleaca acasa impreuna, asa cum au facut-o si dupa derby-ul ratat din Liga Campionilor. Ei nu se distrug in lupte de strada, ci impart Bar Stadio (la doi pasi de San Siro), Bar Americano (unde a fost fondat Inter) si sute de alte Ristorante si Trattoria. Ce i s-a intamplat lui Markus Merk a fost parte a polemicii intre interisti si presedintele clubului lor. Ce au facut juventini cu pancartele lor a fost, pur si simplu, refuzul lozincilor stupide despre reconciliere. Cum sa uiti 39 de oameni, ucisi pentru nimic? Ce au facut Lazio si Livorno e mai grav. Tensiunea vine acolo din fidelitati de clan politic. Lazio creste din asa-numitii Parioli, copii ai burgheziei prospere din cartierul cu acelasi nume, si din Burini, taranoii cartierelor marginase care maimutaresc importanta Parioli-lor. Si unii, si altii merg spre dreapta, contestand provocator dominatia interminabila a stangii in mediile care formeaza opinia publica. Livornezii sunt un caz tipic de provincialism politic. Livorno e capitala comunismului toscan, asa cum Bologna cea rosie e capitala stangismului, in Emilia-Romagna. Cazuri de exaltare a unui stangism mitic, toscanii si romagnolii sunt mai degraba actori si fanfaroni politici. Exact asa cum sunt - la dreapta - lazialii. De aceea intalnirile lor se pot incheia violent, dar raman comedii limitate, nu ciocniri terminale, ca la englezi. Cine a avut onoarea si oroarea sa fie surprins intr-o gara de sosirea suporterilor lui Millwall sau Newcastle e traumatizat pe veci (cazul barbatilor), poate avorta (cazul femeilor) sau fugi in lume (cazul copiilor). Huliganismul britanic nu poate fi confundat cu incaierarile italiene. Italienii declama demagogic. In esenta, ei se prefac.
. Joaca.
Englezii si-au demolat teatrele. In esenta, ei isi traiesc viata. Asa cum e. Mai urata decat Camilla.