Pe aceeași temă
Sâmbătă, 23 mai, la Salonul Internaţional de Carte Bookfest a avut loc lansarea volumului
Efigii ale unui coşmar istoric, de Vladimir Tismăneanu, publicat la Editura Humanitas.
Vă oferim în continuare câteva fragmente din discuţiile care au avut loc la acest eveniment.
LIDIA BODEA:
N-am să vorbesc despre politologul Vladimir Tismăneanu, întotdeauna atât de bine conectat la ceasul comentariului despre istorie recentă, în primul rând. Am să vorbesc pur și simplu ca un cititor. Am detectat în acest volum, la fel cum am detectat și în alte cărți ale lui, două vocații pe care le cred esențiale, mai ales când îți propui un astfel de demers, care stă sub sintagma splendidă a Monicăi Lovinescu - „etica neuitării“. Vocația epică nu e deloc de ignorat. Esențial este faptul că în acest volum avem o galerie de portrete foarte vii. Fiecare personaj de aici este unul cu viață, unul cu paranteze, e unul cu cotloane, e anecdotic, nu găsim doar verdictul rece, academic. A doua vocație e aceea de portretist. Să nu vă lăsați înșelați de faptul că, în carte, capitolele curg cuminte, ca într-un dicționar, ca într-o enciclopedie, alfabetic, de la Ștefan Andrei, Gheorghe Apostol, Emil Bobu până la Iulian Vlad. E doar un criteriu de ordonare. Litera cărții e cât se poate de vie și trădează efectiv o vocație de portretist.
HORIA-ROMAN PATAPIEVICI:
În 2000, Vladimir Tismăneanu era un personaj despre care toată lumea vorbea de bine. Era frecventabil, adică. În 2005, continua să fie frecventabil. Nu scria toată lumea despre Vladimir Tismăneanu, dar cărțile lui nu scoteau pe nimeni din minți, apariția lui publică nu deranja pe nimeni și, în orice caz, nu exista o falangă de detractori care să-și fi făcut din denigrarea, persiflarea, falsificarea lui Vladimir Tismăneanu însuși conținutul vieții lor. În 2006, oare începuse să devină o persoană nefrecventabilă? Răspunsul este: nu înainte de 18 decembrie 2006, după 18 decembrie 2006, da. Ce s-a întâmplat în 18 decembrie 2006? Atunci a fost prezentat de către șeful statului, în fața unui Parlament care arăta ca un talcioc, ca o piață, ca o adunare de nebuni, sinteza Raportului de condamnare oficială din partea statului român a regimului comunist din România ca ilegitim și criminal. În anul care precedase acea dată, Vladimir Tismăneanu a condus Comisia prezidențială însărcinată de șeful statului ca să producă un document oficial, care se cheamă Raportul Final și care, în cele din urmă, a fost publicat la Editura Humanitas.
IOAN STANOMIR:
De obicei, se uită că, înainte de a fi fost președintele unei comisii de condamnare a comunismului, Vladimir Tismăneanu este autorul unei cărți fundamentale despre comunismul românesc. Iar dacă citești cu atenție această nouă carte pe care ne-o propune, descoperi în ea prelungirea acelor microbiografii pe care ni le propunea în Stalinism pentru eternitate. Aceste microbiografii, care sunt carnea acestei cărți, au darul de a evidenția un aspect care e dificil de acceptat pentru mulți, anume, continuitatea unor elite, transformarea și dominația acestora, atât la nivelul de dinainte de 1989, cât și la nivelul anilor de după 1989.
Există în Cuvântul înainte al lui Vladimir Tismăneanu o remarcă de obicei trecută cu vederea, din motive evidente, de cei care se agață de fantasmele totalitare ale secolului XX, fie de fascism, fie de comunism. Această aserțiune poate fi formulată în modul următor, recurgând la o expresie clasică: „ideile au consecințe“. În momentul în care, spre exemplu, Troțki a fost ucis de agentul lui Stalin, nu ciocanul l-a distrus pe Troțki, ci ideea stalinistă. În momentul în care Pătrășcanu a fost executat, după ce el însuși pusese în mișcare un mecanism care îi condamnase pe alții, nu plutonul de execuție l-a exterminat, ci ideea. Toți acești indivizi, dintre care unii ne sunt și contemporani, care populează cartea lui Vladimir Tismăneanu nu ar fi existat dacă nu ar fi existat o anumită idee. După cum, probabil, dacă nu ar fi existat ideea național-socialistă, Hitler nu s-ar fi ridicat niciodată peste nivelul lui mediocru intelectual, oarecare. Așa încât oameni ca Dumitru Popescu, Iulian Vlad sau Ștefan Andrei au existat, s-au dezvoltat și au ajuns la poziția pe care au deținut-o fiindcă o anumită idee, ideea comunistă, a ajuns să domine jumătate din lume, iar din această jumătate de lume a făcut parte și România.
A consemnat ALEXANDRU LĂZESCU
