Comunismul în microbiografii

Sâmbătă, 23 mai, la Salonul Internaţional de Carte Bookfest a avut loc lansarea volumului

Efigii ale unui coşmar istoric, de Vladimir Tismăneanu, publicat la Editura Humanitas.

Vă oferim în continuare câteva fragmente din discuţiile care au avut loc la acest eveniment.

LIDIA BODEA:

N-am să vorbesc despre politologul Vladimir Tismăneanu, întotdeauna atât de bine co­nec­tat la ceasul comentariului despre istorie re­centă, în primul rând. Am să vorbesc pur și sim­plu ca un cititor. Am detectat în acest vo­lum, la fel cum am detectat și în alte cărți ale lui, două vocații pe care le cred esențiale, mai ales când îți propui un astfel de demers, care stă sub sintagma splendidă a Monicăi Lo­vi­nes­cu - „etica neuitării“. Vocația epică nu e de­loc de ignorat. Esențial este faptul că în acest volum avem o galerie de portrete foarte vii. Fie­care personaj de aici este unul cu viață, unul cu paranteze, e unul cu cotloane, e anec­dotic, nu găsim doar verdictul rece, aca­de­mic. A doua vocație e aceea de portretist. Să nu vă lăsați înșelați de faptul că, în carte, ca­pitolele curg cuminte, ca într-un dicționar, ca într-o enciclopedie, alfabetic, de la Ștefan An­drei, Gheorghe Apostol, Emil Bobu până la Iu­lian Vlad. E doar un criteriu de ordonare. Li­te­ra cărții e cât se poate de vie și trădează efec­tiv o vocație de portretist.

HORIA-ROMAN PATAPIEVICI:

În 2000, Vladimir Tismăneanu era un per­so­naj despre care toată lumea vorbea de bine. Era frecventabil, adică. În 2005, continua să fie frecventabil. Nu scria toată lumea despre Vladimir Tismăneanu, dar cărțile lui nu sco­teau pe nimeni din minți, apariția lui publică nu deranja pe nimeni și, în orice caz, nu exista o falangă de detractori care să-și fi fă­cut din denigrarea, persiflarea, falsificarea lui Vladimir Tismăneanu însuși conținutul vieții lor. În 2006, oare începuse să devină o per­soa­nă nefrecventabilă? Răspunsul este: nu îna­inte de 18 decembrie 2006, după 18 de­cembrie 2006, da. Ce s-a întâmplat în 18 de­cem­brie 2006? Atunci a fost prezentat de că­tre șeful statului, în fața unui Parlament care arăta ca un talcioc, ca o piață, ca o adunare de nebuni, sinteza Raportului de condamnare ofi­cială din partea statului român a regimului comunist din România ca ilegitim și criminal. În anul care precedase acea dată, Vladimir Tis­măneanu a condus Comisia prezidențială în­săr­cinată de șeful statului ca să producă un do­cument oficial, care se cheamă Raportul Fi­nal și care, în cele din urmă, a fost publicat la Editura Humanitas.

IOAN STANOMIR:

De obicei, se uită că, înainte de a fi fost pre­ședintele unei comisii de condamnare a co­mu­nismului, Vladimir Tismăneanu este autorul unei cărți fundamentale despre comunismul ro­mânesc. Iar dacă citești cu atenție această nouă carte pe care ne-o propune, descoperi în ea prelungirea acelor microbiografii pe care ni le propunea în Stalinism pentru eternitate. Aceste microbiografii, care sunt carnea acestei cărți, au darul de a evidenția un as­pect care e dificil de acceptat pentru mulți, anume, continuitatea unor elite, trans­for­ma­rea și dominația acestora, atât la nivelul de di­nainte de 1989, cât și la nivelul anilor de du­pă 1989.

Există în Cuvântul înainte al lui Vladimir Tis­mă­neanu o remarcă de obicei trecută cu ve­de­rea, din motive evidente, de cei care se aga­ță de fantasmele totalitare ale secolului XX, fie de fascism, fie de comunism. Această aserțiune poate fi formulată în modul ur­mă­tor, recurgând la o expresie clasică: „ideile au consecințe“. În momentul în care, spre exem­plu, Troțki a fost ucis de agentul lui Stalin, nu ciocanul l-a distrus pe Troțki, ci ideea sta­li­nistă. În momentul în care Pătrășcanu a fost executat, după ce el însuși pusese în mișcare un mecanism care îi condamnase pe alții, nu plutonul de execuție l-a exterminat, ci ideea. Toți acești indivizi, dintre care unii ne sunt și contemporani, care populează cartea lui Vla­di­mir Tismăneanu nu ar fi existat dacă nu ar fi existat o anumită idee. După cum, probabil, da­că nu ar fi existat ideea național-socialistă, Hitler nu s-ar fi ridicat niciodată peste nivelul lui mediocru intelectual, oarecare. Așa încât oa­meni ca Dumitru Popescu, Iulian Vlad sau Ștefan Andrei au existat, s-au dezvoltat și au ajuns la poziția pe care au deținut-o fiindcă o anu­mită idee, ideea comunistă, a ajuns să domine jumătate din lume, iar din această jumătate de lume a făcut parte și România.

A consemnat ALEXANDRU LĂZESCU