Comunitatea artistică şi lupta anti-SIDA

Ioana Moldovan | 04.01.2012

Douglas Crimp, profesor de istoria artei la Universitatea Rochester (New York), e de părere că „arta are puterea să salveze vieţi şi această putere trebuie recunoscută şi sprijinită în orice fel posibil“. Părerile sunt împărţite între cei care cred în puterea teatrului – şi a artei în general – de a produce schimbare în societate şi cei care contestă aceste lucruri (Gevisse şi Hall).

Pe aceeași temă

Douglas Crimp, profesor de istoria artei la Universitatea Rochester (New York), e de părere că „arta are puterea să salveze vieţi şi această putere trebuie recunoscută şi sprijinită în orice fel posibil“. Părerile sunt împărţite între cei care cred în puterea teatrului – şi a artei în general – de a produce schimbare în societate şi cei care contestă aceste lucruri (Gevisse şi Hall).

În 3 iulie 1981 apare în cotidianul New York Times un articol cu privire la un fel de cancer, responsabil de moartea a 41 de persoane, cu toţii provenind din rândul comunităţii homosexualilor. Cercetările ulterioare au arătat că lumea occidentală s-a confruntat încă din 1959 cu primul pacient care moare prezentând simptome similare cu cele provocate de SIDA. La începutul anilor ’80, însă, SIDA a devenit nu numai un motiv medical, ci un motiv politic, ceea ce a făcut ca informaţiile existente la acea dată despre boală să fie interpretate tendenţios şi deci să nu fie transmise corect către populaţie.

SIDA s-a manifestat în primul rând în cadrul comunităţii homosexuale şi a fost etichetată ca boală cu transmisie sexuală exclusiv în cadrul acelui grup. În ianuarie 1982, boala primeşte un nume: GRID (gay-related immune deficiency - deficienţă imunitară relaţionată cu stilul de viaţă homosexual), pentru ca în toamna aceluiaşi an să apară pentru prima dată termenul de SIDA (sindromul imunodeficienţei dobândite). Deşi SIDA, la fel ca şi versiunea engleză AIDS, nu face trimitere, în mod explicit, la homosexualitate, s-a creat această relaţie între boală şi o minoritate sexuală, astfel că a continuat să fie privită şi înţeleasă, în mod periculos, ca o boală cu transmitere sexuală care afectează homosexualii, din cauza practicilor lor sexuale şi a stilului de viaţă.

Tot în anul 1982, SIDA a fost descoperită şi la heterosexuali: dependenţi de heroină, emigranţi haitieni şi hemofilici. Când boala s-a manifestat doar în cercurile de homosexuali, opinia publică a fost total neimpresionată, mulţi considerând că cei care mor de aşa ceva îşi merită soarta, din cauza promiscuităţii în care trăiau. Când SIDA începe să fie semnalată şi la alte categorii, opinia publică le găseşte un nume: victime inocente, oameni care au luat boala prin transfuzie de sânge, adică cineva care s-a îmbolnăvit nu ca urmare a unui comportament riscant.

Cu siguranţă, nu homosexualii au fost primele victime ale bolii. Iar dacă boala a devenit atât de legată de această comunitate, este pentru că homosexualii care au ajuns în spitalele din New York, bolnavii care au intrat în evidenţele medicale oficiale, erau indivizi aparţinând clasei de mijloc, toţi albi, cu slujbe bune şi destul de vizibili în viaţa socială locală. Puterea şi influenţa politică pe care homosexualii o aveau în lumea americană, ca urmare a revoltelor de la Stonewall din 1969, au făcut ca boala nou descoperită să înceapă să fie studiată. Se ştie că primii care au finanţat cercetările medicale în domeniu şi s-au implicat în atenţionarea în masă a populaţiei cu privire la riscurile de îmbolnăvire au fost organizaţiile de homosexuali.

În primele 19 luni de la declanşarea crizei, revista Times a publicat numai 7 articole, deşi erau documentate deja 958 de decese. SIDA intră într-o nouă etapă în vara anului 1985, când actorul Rock Hudson anunţă că este infectat, lucru care s-a întâmplat în urma unei transfuzii de sânge în timpul unei operaţii la inimă. Deşi în cercurile artistice circula zvonul potrivit căruia Hudson ar fi fost gay (confirmat după moartea sa, în octombrie 1985), informaţia a început să schimbe percepţia publicului şi a mediului politic (preşedintele american de atunci, Ronald Reagan, era prieten foarte bun cu Rock Hudson) cu privire la potenţialul ascuns al bolii.

Ryan White, un adolescent hemofilic, a fost diagnosticat în 1984 şi a murit în 1990. Reacţia publicului la moartea sa a fost imensă, Michael Jackson compunând un cântec special dedicat tânărului, care se numea Gone Too Soon (1991). Kimberly Bergalis, o tânără studentă, a devenit seropozitivă din cauza unei vizite la dentist, în timpul unui control stomatologic de rutină. Cazul ei, cu o incidenţă de un caz la 2.631.579 de pacienţi, a pus problema testării tuturor celor care lucrau în domeniul sanitar.

Anul 1985 este momentul când guvernul american, timid, începe să conştientizeze dimensiunile problemei SIDA. Demersurile, însă, au fost insuficiente şi discutabile. Prin urmare, comunitatea artistică a fost cea care a condus lupta anti-SIDA, cerând răspunsuri şi acţiuni concrete. Proiectele teatrale, iniţiate la începutul anului 1985, erau încercări de a interveni în discursul oficial, determinând guvernul american să aloce bani de la bugetul federal pentru iniţierea de cercetări medicale în speranţa găsirii unui tratament. Decizia a fost luată în 2 octombrie 1985, suma oferită fiind de 221 de milioane de dolari.

Primele piese de teatru care au abordat problema SIDA şi care au avut o carieră internaţională fără precedent sunt: As Is (Cum e) de William M. Hoffman şi The Normal Heart (Inimă normală) de Larry Kramer, considerate şi azi cele mai reprezentative texte scrise pe această temă. Cele două au avut premierele în anul 1985, la New York, iar importanţa acestui fapt este covârşitoare. În primul rând, este lăudabil vizionarismul dramaturgilor, care au înţeles, mai repede decât instituţiile oficiale americane, amploarea fenomenului şi periculozitatea acestuia.

Spectacolele As Is şi The Normal Heart au avut premierele pe scena newyorkeză în primăvara lui 1985. Întrebarea firească este cât de mult au influenţat aceste spectacole atitudinea celor de la Washington şi ce au reuşit ele să schimbe; sau dacă au reuşit să schimbe ceva.

Societatea americană, atunci ca şi acum, nu este uşor influenţabilă. Ea crede în discursul experţilor, aşa că a folosi teatrul pentru a transmite un mesaj sau a trage un semnal de alarmă pare o unealtă ineficientă. Prin urmare, este interesant de analizat de ce dramaturgi ca William M. Hoffman şi Larry Kramer nu s-au îndoit de efectul social şi succesul pe care un spectacol de teatru cu o temă legată de SIDA şi lumea homosexualilor îl poate avea.

Încercarea lor era una delicată, pentru că ceea ce trebuia să găsească era un echilibru perfect între artă şi politică. Fiind oameni de teatru, fiecare ştia că impactul maxim ar fi fost dacă spectacolul s-ar fi jucat pe Broadway. În acest caz, mesajul ar fi fost diseminat în masă unui public numeros, unui public care provenea dintr-o lume apropiată cercurilor de putere şi de decizie. Broadwayul era obişnuit cu piese care explorau universul lumii homosexuale. Torch Song Trilogy (de Harvey Fierstein) şi La Cage Aux Folles (musical de Harvey Fierstein şi Jerry Herman, după piesa lui Jean Poiret) fuseseră bine primite la începutul anilor ’80 şi avuseseră atât succes la critică, cât şi la public. În fond, reţeta era simplă pentru a avea succes pe Broadway: trebuia să prezinte evenimentele într-o lumină uşor detaşată şi cu un oarecare accent de divertisment. Dacă aceste lucruri erau atinse, publicul accepta orice.

Debutul piesei As Is a avut loc la Circle Repertory Company în New York, în 10 martie 1985. Pe 1 mai, datorită succesului şi interesului manifestat de critică şi public, spectacolul s-a mutat pe Broadway, la Lyceum Theater, câştigând numeroase premii, dintre care amintim: un Drama Desk Award şi un Obie, fiind nominalizat şi la trei categorii de Tony Awards.

The Normal Heart a avut premiera în 21 aprilie 1985, la Joseph Papp’s Public Theater, ca proiect al New York Shakespeare Festival. Şi deşi nu a ajuns niciodată pe Broadway, spectacolul a fost cel mai longeviv din istoria Public Theater, cu 294 de reprezentaţii, fiind nominalizat şi la un premiu Olivier la Londra.

Hoffman spunea despre As Is: „N-am scris o piesă ca să informez lumea despre SIDA... Piesa mea este despre oameni şi prin ce trec când nenorocirile se abat asupra lor“. Eroul, pe nume Rich, este un homosexual care tocmai a aflat că are SIDA. El este surprins şi analizat în relaţiile pe care le are cu Saul, fostul său iubit, cu doctorii, familia, prietenii, urmărindu-se efectele pe care boala le are asupra sa şi asupra celor apropiaţi lui. Sunt inserate subtil informaţii de importanţă publică, cum ar fi simptomele bolii şi posibile tratamente. Publicul află că boala nu e transmisibilă prin contact fizic obişnuit. Fratele său intră în rezerva de spital unde Rich era internat, îmbrăcat ca un chirurg înainte de operaţie, cu halat, mască pe gură şi mănuşi chirurgicale. Văzându-l, Rich îi spune: „Doar dacă plănuieşti să intri în contact cu lichidele pe care corpul meu le secretă, altfel cum eşti îmbrăcat nu foloseşte la nimic“. Scena continuă şi aflăm că fratele său e îmbrăcat aşa pentru că cei sănătoşi reprezintă un mare risc pentru cei bolnavi cu SIDA, primii putând aduce cu ei răceli şi gripe care pentru un nou născut pot fi inofensive, dar pentru un bolnav SIDA – cu un sistem imunitar aproape inexistent – sunt fatale.

De cealaltă parte, The Normal Heart propune o analiză politică asupra bolii şi discriminării la care cei infectaţi sunt supuşi. Este un text autobiografic într-o oarecare măsură, dar şi un text politic. „Am scris piesa ca pe o poveste de dragoste, în amintirea bărbatului pe care l-am iubit şi care a murit... Am vrut ca oamenii să vadă că homosexualii iubesc, suferă şi mor ca oricine altcineva“ spunea Kramer.
Piesa îl are ca personaj central pe Ned Weeks, homosexual, un alter ego al dramaturgului Larry Kramer. El se află în conflict cu o organizaţie a homosexualilor, printre ai cărei fondatori se număra. Weeks le reproşa că nu se implică în problemele ridicate de apariţia noii boli - SIDA. În scena finală, noul şef ales al organizaţiei, Bruce – vicepreşedintele unei bănci importante care-şi ţinea adevărata orientare sexuală secretă – îi povesteşte lui Ned circumstanţele legate de moartea iubitului său, Albert: „Mama lui (n.n., Albert) îl vroia înapoi acasă, în Phoenix, cu o săptămână înainte să moară. Aşa că am primit permisiunea Emmei (n.n., doctorul Emma Brookner) să-l iau. L-am dus la aeroport cu ambulanţa. Pilotul n-a vrut să decoleze cu noi, iar eu n-am vrut să cobor. Aşa că au adus un alt pilot. Am ajuns la Phoenix unde pe aeroport ne aştepta duba poliţiei, iar toţi ofiţerii erau îmbrăcaţi în cauciuc, de sus până jos... Cică pentru protecţie! Albert trebuia dus la spital, dar a murit pe drum“. Bruce continuă relatarea din care reiese discriminarea la care şi în moarte Albert fusese supus: „Nimeni nu a vrut să-i ia trupul în primire: nici medicina legală, nici poliţia, nici pompele funebre. Aşa că n-a existat niciun certificat de deces. Până la urmă cineva a venit cu nişte pungi de gunoi. L-a îndesat pe Albert în ele şi l-a pus pe alee, lângă containerul de gunoi. Îmi zice apoi: «Omule, vezi ce favoare ţi-am făcut? Te-am scăpat de el! Vreau 50 de dolari pentru asta». I-am dat... Apoi eu şi mama lui l-am cărat la maşină. Până la urmă am găsit un gropar de culoare care l-a incinerat pentru 1.000 de dolari, fără să pună întrebări“.

The Normal Heart trece de asemenea în revistă simptomele bolii. Ambele texte însă merg pe clişeul, popular atunci, cum că boala se limitează strict la subiecţi din mediul homosexual. O singură dată, în The Normal Heart apare o menţiune, un indiciu, cu privire la faptul că boala poate migra şi în rândul populaţiei heterosexuale. Doctorul Emma Brookner spune: „Au fost descoperite femei cu boala asta, în Africa. E clar că se propagă şi heterosexual“.

The Normal Heart se bazează pe evenimente care au avut loc între 1981 şi 1984. Din această cauză mulţi o consideră o piesă istorică, o docudramă despre anii de început ai crizei SIDA. Cele mai bune informaţii despre SIDA, deşi necuprinse în text, veneau să întregească spectacolul, fiind folosite ca decor. Spaţiul scenei a fost invadat de cifre şi nume, tot ceea ce statisticile oficiale de până atunci cunoşteau. Au fost trecute numărul persoanelor diagnosticate cu SIDA, obţinute de la Center for Disease Control (Centrul de Control al Bolilor), numele tuturor celor care au murit de boală. Listele erau mereu completate cu date noi, de la o reprezentaţie la alta. De asemenea, ca o sancţionare, erau trecute numele instituţiilor şi organizaţiilor care, deşi ar fi trebuit să se autosesizeze şi implice, nu făcuseră nimic până la acea dată.

Când Joel Grey (actorul care-l juca pe Ned Weeks) spunea că în New York sunt deja 40 cei care au murit din cauza acestei boli noi, ochii spectatorilor se ridicau spre numărul 4.280 care ocupa centrul scenei şi în sală se simţea un fior.
Atât Hoffman, cât şi Kramer resping ideea că ar fi scris o piesă despre SIDA, amândoi admiţând doar că au scris despre relaţia dintre doi bărbaţi. Totuşi, unii critici le consideră piese politice.

Ceea ce au reuşit cele două spectacole să schimbe în societatea americană de la mijlocul anilor ’80 nu poate fi cuantificat uşor.
În eseul său The Transparet Closet: Gay Theater for Streight Audience (Dulapul transparent: teatru homosexual pentru un public heterosexual), Richard Hall sugerează că: „Teatrul e ineficient ca instrument de schimbare socială. Fie că se adresează unui public care deja sprijină cauza, fie celor care sunt atât de siguri pe poziţia lor, că nu-i deranjează să se lase puţin abuzaţi, atât timp cât e distractiv“.
Totuşi, istoria celor două spectacole nu se opreşte aici. Dacă s-ar fi rezumat numai la atât, ar fi fost discutabil impactul acestor două texte asupra societăţii.

În anul 1989, The Normal Heart a intrat în atenţia Facultăţii de Teatru din cadrul Universităţii Southwest Missouri State, Springfield. Au început repetiţiile şi premiera era programată pentru luna noiembrie. Cu două săptămâni înaintea premierei, în ziarul local a apărut, într-o duminică, o pagină întreagă de antireclamă la adresa spectacolului aflat în repetiţii. Semnatarii protestului erau un grup care acuza universitatea de stat că foloseşte bani publici pentru o producţie care promova un stil de viaţă anormal – cel homosexual, că pune în scenă interese care deservesc în exclusivitate acea lume, că SIDA e prezentată ca boală incorect – atât cauzele, cât şi metodele de prevenire – şi că spectacolul poate fi acuzat de prozelitism. Existând o reacţie împotriva spectacolului, în comunitatea oraşului Springfield s-a coagulat repede o mişcare de susţinere, în favoarea repetiţiilor şi a textului. Ziarul local a publicat scrisori de adeziune, iar foşti studenţi deveniţi celebri (Tess Harper, John Goodman, Kathleen Turner) şi-au manifestat public aprobarea pentru demersul teatral. Desfăşurarea evenimentelor a devenit repede de interes pentru mass-media locale, iar curând cele naţionale.

Datorită controverselor, biletele s-au epuizat în trei ore şi jumătate, din momentul în care au fost scoase la vânzare. Cu două zile înainte de data premierei, conflictul escaladează. Jean Dixon, o reprezentată a Legislativului local, împreună cu câţiva susţinători, au făcut o vizită rectorului universităţii, căruia i-au prezentat o petiţie semnată de 5.000 de cetăţeni, toţi fiind pentru oprirea spectacolului. Rectorul Universităţii Southwest Missouri State, însă, a menţinut spectacolul în repertoriu, făcând apel la Primul Amendament al Constituţiei americane.

În seara premierei, sala de spectacol a fost supusă unui riguros control antiterorist, la intrare fiind instalate porţi metalice, ca cele din aeroporturi. Toată clădirea era înţesată de oameni de ordine şi televiziuni, printre ele numărându-se şi CNN. Un grup de localnici a ţinut o adunare de solidaritate cu spectacolul care urma să se joace. Liderul grupului care organizase întâlnirea a fost aspru pedepsit: casa în care locuia a fost distrusă în totalitate, în urma unui incendiu provocat.

După premieră, rectorul universităţii a luat hotărârea ca întreaga echipă artistică care lucrase la proiect să doarmă la un motel, sub supraveghere, de frica unor represalii ulterioare.

Ceea ce s-a întâmplat în afara sălii de spectacol a fost, în acest caz, la fel de important ca ceea ce se întâmpla pe scenă. Controversa din Springfield sugerează că teatrul poate produce schimbări sociale. Dar legătura dintre teatru şi schimbare nu e una directă, gen cauză–efect. Teatrul care se joacă în faţa unor spectatori convertiţi nu e de niciun folos. Trebuie ca ceva să se întâmple şi în afara sălii de teatru pentru a putea vorbi de schimbare.

Schimbarea socială s-a produs în Springfield. Fiind documentată pas cu pas de mass-media, a fost posibil ca cercetători interesaţi, precum Howard Averback (Emerson College), să poată să facă aprecieri atât calitative, cât şi cantitative: „În comunitatea respectivă s-au întâmplat numeroase chestiuni pozitive, datorită situaţiei create în jurul producţiei: mai multă lume decât de obicei a mers să vadă spectacolul; publicul a devenit conştient de SIDA şi foarte mulţi au vrut să studieze problema în amănunt. Pe durata celor patru săptămâni cât au ţinut repetiţiile, clinicile din zonă au împărţit mai multe broşuri informative despre SIDA decât împărţiseră în total de la începutul anului 1989 până la data începerii repetiţiilor; universitatea şi-a îmbunătăţit imaginea, reafirmându-şi poziţia de susţinere pentru libertatea de exprimare; iar controversa a făcut ca oameni apolitici până atunci să devină activi – fie implicându-se de-o parte, fie de cealaltă“.
În anul 1988, când publică o nouă piesă, Just Say No, Larry Kramer scrie în introducere: „A schimbat piesa The Normal Heart ceva în lume? Bine-nţeles că nu. Dar a reuşit să schimbe ceva «pe aici, pe acolo». A fost jucată în toată America şi în toată lumea, chiar şi în ţări precum: Africa de Sud, Rusia şi Polonia – iar Polonia e o ţară homofobă în care presiunea socială e atât de mare că mulţi homosexuali sfârşesc prin a se sinucide. În Lafayette (Louisiana), un oraş unde homosexualii sunt bătuţi în plină stradă, piesa a fost montată de o trupă de amatori; succesul a fost atât de mare încât de două ori şi-au prelungit stagiunea, iar mai apoi au reluat spectacolul un an mai târziu“. Tot Kramer este cel care observă că New York Times, ziar criticat în piesă pentru lipsă de interes faţă de SIDA, a început imediat după aceea să publice un număr semnificativ de articole, ceea ce cu siguranţă a creat o oarecare presiune publică. Concluzia dramaturgului este că „da, piesele pot schimba istoria, dacă le poţi ţine pe scenă, să se joace cât mai mult“.

România are în prezent 8.916 pacienţi în evidenţa activă HIV / SIDA, dintre care 7.352 în tratament ARV (medicamente antiretrovirale). De la începutul anului 2011 şi până la finele lunii septembrie s-au înregistrat 117 decese, 226 cazuri noi HIV notificate şi 179 cazuri noi SIDA notificate. Din 1985 şi până în prezent, numărul total de persoane cu HIV / SIDA în evidenţa românească este de 17.212. Dintre aceştia, 5.850 au decedat. Cifrele au fost făcute publice în conferinţa de presă organizată cu ocazia Zilei Mondiale de Luptă Anti-SIDA de către Institutul Naţional de Boli Infecţioase „Prof. Dr. Matei Balş“.

Dintre piesele care tratează problema HIV / SIDA, în România s-a montat Drept ca o linie de Luis Alfaro (regia Radu Apostol, Teatrul „Maria Filotti“, Brăila; data premierei: 13 octombrie 2002), iar Îngeri în America de Tony Kushner este în repetiţii la Teatrul Metropolis (Bucureşti), în regia lui Victor-Ioan Frunză. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22