Conferinţa iraniană: „Să plângem, să iertăm şi să iubim”

Rareori, teatrul politic are capacitatea să rămână şi teatru poetic. Adică cu greu reuşeşte, în abordarea subiectelor contemporane arzătoare, să-şi păstreze poezia specifică, capacitatea de-a emoţiona estetic, de-a transfigura realitatea prin limbajul scenic. Teatrul, ca fiecare dintre arte, face efortul să existe în prezent, să răspundă dilemelor noastre. Provocare tot mai riscantă, fiindcă trebuie să asume o dublă exigenţă: de fond şi formă. Dificultatea reinventării spectacolului de teatru din perspectiva spiritului vremii vine din faptul că astăzi cuvântul nu mai este rege („Sire le mot” e desuet), iar forma şi-a pierdut conturul, într-o lume care, shakespearian, „şi-a ieşit din ţâţâni”. În Festivalul Naţional de Teatru am descoperit două spectacole ale regizorului şi dramaturgului rus Ivan Vîrîpaev, Dansul Dehli şi Conferinţa iraniană, un exemplu reuşit de căutare a echilibrului între textul dramatic ancorat în imediat şi meşteşugul montării scenice. Conferinţa iraniană, textul lui Ivan Vîrîpaev tradus de Raluca Rădulescu şi montat de regizorul Bobi Pricop, este primul spectacol asupra căruia mă voi opri; teatru politic sau mai degrabă, prin prisma ideilor dezbătute, un teatru teologico-politic inspirat de Iran ca metaforă a opoziţiei între „misticismul religios” şi „raţionalismul umanist”. Actorii Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu dau viaţă şi voce unor personalităţi care se întâlnesc într-o imaginară sală de conferinţe la Copenhaga. Prin decorul simplu, scaunele în semicerc pe podium şi spectatorii-actori din sală, scena se revarsă peste graniţa dintre spaţiile consacrate celor care joacă şi celor care privesc, participăm împreună la acţiunea ideilor. Conferinţa e „o încercare de-a înţelege”, spune gazda, Philip Rasmussen (Adrian Matioc). Teatrul devine o sesiune de terapie pentru a evada din „închisoarea Danemarcei” - închisoarea minţilor noastre, a prejudecăţilor, a ideologiilor. Pornind de la o idee a lui Susan Sontag, ne punem două întrebări: ce înţelegem prin Iran şi cum simţim acest teritoriu îndepărtat şi exotic? Desigur, denumirea e convenţională. Suntem avertizaţi că, deşi participăm la confruntarea dramatică dintre „Allah şi Coca‑Cola”, rămânem în teatru. 

Daniel Christensen (Florin Coșuleț), reprezentant al islamului european, aduce în centru „cunoaşterea lui Dumnezeu”. Cunoaştere de care depinde configurarea dialogului dintre om şi Divinitate, radical diferită în Iran faţă de ţările occidentale. Dacă în Orient există un Dumnezeu care decide totul, căruia oamenii îşi încredinţează destinul, principiu ordonator în jurul căruia se coagulează viaţa personală şi socială, în Occident „alegem numai Dumnezeul care ne convine”. Omul e o înlănţuire contradictorie de dorinţe, pentru satisfacerea cărora e gata să declanşeze conflicte violente. Suntem o înlănţuire de „vreau”: „Vreau să trăiesc, să fiu fericit. Vreau să-mi pot practica liber religia. Vreau ca oamenii să aibă încredere în mine. Când greşesc, vreau să fiu iertat. Vreau iubire.” În acelaşi timp, occidentalul nu acceptă că şi Dumnezeu este aparent contradictoriu, Cel care a venit să aducă nu pacea, ci sabia. Sabia ca semn al exigenţei, al răspunderii omului obişnuit doar să primească, fără să dăruiască: „Trebuie să învăţăm şi să dăm înapoi. Să dai înseamnă să accepţi. Să dăruieşti ceea ce ţi se ia. Libertatea, respectul, siguranţa personală, dreptul la viaţă, dreptul la dragoste. Moartea celor dragi ne arată că a venit timpul să dăm, să dăruim cu adevărat, ceea ce e fundamental, esenţial (...) Noi, occidentalii, nu înţelegem ce vrea acest Dumnezeu de la noi, ce vrea să-I dăm.”

Teologul Oliver Larsen (Adrian Neacșu) pune problema dialogului cu Dumnezeu şi a conştiinţei religioase. Nu putem dialoga cu Creatorul, nu-i putem dărui totul decât în măsura în care-I acceptăm locul central în viaţa noastră. Suntem ataşaţi de oameni, de lucruri, de ceea ce simţim şi creăm. Dar Revelaţia ne confruntă cu sentimentul unei Prezenţe mai presus de noi înşine, care depăşeşte chiar dreptul nostru la libertate, la democraţie. Iar acesta este „principiul esenţial al conştiinţei religioase” din care se naşte o societate complet diferită; nu putem să o „vindecăm” fără a o înţelege mai întâi: „Este o problemă faptul că de iranieni se ocupă cei care nu cred.”

Jurnalista Astrid Petersen (Ofelia Popii) acuză „discursul pseudo-ştiinţific: cunoaşte-te pe tine însuţi, găseşte-l pe Dumnezeu”, laolaltă cu întâmplările personale care le-au prilejuit celorlalţi o anumită cunoaştere, catalogate drept „ezoterism infantil”, o „insultă” la adresa violenţei şi sărăciei care fac victime în Orient, în Siria: „Omul are din naştere patru drepturi fundamentale, universale: la viaţă, la cunoaştere, la libertatea religioasă, la orientarea sexuală. Iranul le refuză pe toate!”. Cu ce ne ajută să înţelegem dacă există sau nu Dumnezeu? Dar nici intervenţia ei statistică, ştiinţifică, nu rămâne obiectivă, jurnalista fiind ea însăşi prizonieră în Irak. „Imparţialitatea” ei în pedeapsa cu moartea rămâne discutabilă: „Nu susţin pedeapsa cu moartea. Deşi i-am dorit moartea omului care m-a ţinut prizonieră. Trebuie să judecăm şi să tratăm.” Moderatoarea de televiziune Emma Schmidt-Poulsen (Diana Văcaru-Lazăr), soţie de ministru, aduce poate cea mai sentimentală evocare a fericirii săracilor, izolaţi de civilizaţie într-un sătuc peruan. Ceea ce ea numeşte „senzaţia de fericire la oameni” antagonizează „spiritualitatea” comunităţilor defavorizate şi „lipsa de profunzime” a societăţilor consumeriste, dar fără să explice „secretul”: „Noi încercăm să rezolvăm problemele lumii fără să cunoaştem secretul. Cred că şi iranienii au acest secret în mentalitatea lor. Iar noi încercăm să-i ajutăm, pe ei care ştiu secretul.” Analistul politic Magnus Thomsen (Ciprian Scurtea) readuce confruntarea pe pământ, denunţând trivialitatea, banalul opoziţiei spiritualitate versus materialitate. Despre ce „secret” vorbim? De fapt, pentru ce acuzăm „fericirea” occidentalilor? Realitatea ne demonstrează că ţări spirituale sunt capabile de o violenţă extremă, de atentate „care vor să ne ucidă şi ne dispreţuiesc pe noi, europenii fără spiritualitate”. În timp ce ţările pe care le numim nespirituale sunt cu adevărat fidele spiritului de libertate şi demnitate umană. Disconfortul european e un „virus oriental”.

Scriitorul Gustav Jensen (Marius Turdeanu), autorul cărţii „Iluzia libertăţii tale”, abordează practic dilema în termeni comportamentali. Ce atitudine luăm faţă de actele concrete la care sunt supuşi cetăţenii din Iran? De fapt, nu avem drepturile, nici libertăţile pe care ni le imaginăm, fiindcă suntem „organisme condiţionate”, alegerile ne sunt dictate. Nu decidem să ne naştem, la fel cum nu putem delibera în problema vieţii sau morţii altcuiva. Realitatea ne depăşeşte şi adevărul ei ne scapă! Iar informaţia – războiul informaţional! – nu face decât să ne adâncească în ignoranţă. Aflăm că propriul lui fiu, homosexual, s-a sinucis, a ales „să dispară”. Apriga Astrid îi răspunde că tocmai alegerile noastre condiţionate alcătuiesc Viaţa, al cărei sens ni se descoperă trăind, asumând: „Viaţa e chiar sensul vieţii omului. Sunt liber în ciuda tuturor condiţionărilor mele – eu sunt viaţa mea, ea se manifestă prin mine. Eu fac alegerile. Eu sunt evoluţia care înseamnă viaţa. Eu sunt cosmosul. Eu sunt libertatea şi iubirea”. O ultimă întrebare interesantă agită spiritele: ce se întâmplă atunci când puteri nucleare, ca Iranul sau Rusia, se conduc după coduri care invalidează omul şi civilizaţia clădită pe libertate şi demnitate? Cum e posibil să exercităm o opoziţie critică, să remediem dacă nu înţelegem scopul civilizaţiilor antagonice? Răspunsul pare deconcertant: pentru occidental, scopul e confortul. Pentru iranian, scopul e Allah. Cunoaştem exigenţa confortului. Dar care e exigenţa datorată Divinităţii? Părintele Augustin (Pali Vecsei) restaurează echilibrul în numele locului ce-i revine fiecăruia în lume şi al scopului pe care ideea abstractă de libertate ne-a făcut să-l pierdem din vedere – acela de-a fi oameni: „Am ajuns să ne imaginăm că omul are o mulţime de scopuri, altele în afară de acela de a fi om. Scopul sau predestinarea omului este Dumnezeu. Cine sunt eu să vă spun? Eu sunt ţărână. Extravagant prin normalitate. Aici s-a spus că oamenii au drepturi. Eu vă spun că avem obligaţii. În numele corectitudinii politice, am ajuns să glorificăm lenea, incompetenţa. Tradiţiile sunt respinse de cei incapabili să le înţeleagă. Tradiţia uneşte sufletul cu sursa tuturor lucrurilor. Libertatea e atunci când omul îşi face treaba cu grijă. Libertatea e decizia noastră de a spune da lumii care ne spune nu.” Dar în ce limbaj? Poate în acela al muzicii despre care Pascual Anderson (Victor Rebengiuc) afirmă că este cea mai apropiată mitului: „Trebuie să aflăm pentru ce trăim. De ce ne adunăm să discutăm despre un popor pe care nu-l înţelegem, cu tradiţii străine? (...) Mitul devine realitate. Realitatea e ce ni se întâmplă acum. Tradiţia ne ţine departe de iluzia libertăţii. Singura libertate acordată omului e aceea de a se elibera de el însuşi. Nu există viaţă laică, totul e spiritual. Omul trebuie să fie spiritual”.

Finalul acestui teatru teologico-politic e extraordinar de poetic, prin vocea poetei Shirin Shirazi, laureată cu Nobel la 17 ani, condamnată la moarte pentru blasfemie, graţiată în schimbul arestului la domiciliu timp de 20 de ani. Pentru vina de-a fi descoperit libertatea lăuntrică, într-o ţară care-ţi interzice totul: „În ţara unde îţi poţi pierde viaţa, am învăţat să fiu absolut liberă, în interiorul meu. Până la capătul a tot şi toate”. Poemul ei, „Asta e tot”, lasă fereastra deschisă spre „Iran”. Şi spre misterul uman: „Trebuie să te opreşti. Să aştepţi şi să taci. Cerem prea multe, facem prea mult zgomot. Atunci vei găsi Iubirea. Asta e tot”. //