Confesiuni pe muchie de cutit

Nevoia imperioasa de a vorbi despre tine insuti nu a fost niciodata semnul se­ni­na­tatii, al armoniei interioare, ci tocmai al dezechilibrului, daca nu chiar al disperarii. Un personaj literar care se confeseaza are structurata, dintr-o data, o anumita si­lue­ta: fragil si confuz, in ciuda aparen­te­lor, pe care, poate, le pastreaza inca bine, el se afla intr-o urgenta cautare de sine sau tentativa de a se asuma.

Aceasta abordare pecetluita de emo­tie nu are cum sa nu atraga, ba chiar sa se­duca. Cel mai recent roman al lui Ion Via­nu, Necredinciosul (Cartea Roma­neas­ca, 2008), se deosebeste de naratiu­ni­le anterioare ale autorului prin escala­da­rea abrupta, dar atractiva, a persoanei in­­tai. Romanul este bazat pe figura con­fe­siu­nii: confesiuni nu in piata publica, in stil balcanic, “où tout est pris à la lé­gère”, ci confesiuni de tip occidental, cele ale divanului din cabinetul unui psihana­list. Un decor inca necunoscut noua, ro­ma­nilor, care, asa cum spunea Cioran, nu facem apel la psihoterapie, multumita cul­tu­rii noastre mediteraneene, apta a ne aju­­ta sa ne exorcizam complexele prin tira­de facute oricui, la lumina zilei.

Prin Daniel, fost functionar al Bancilor Unite ale Seelandei, tara occidentala in­ven­tata, naratorul nu ne propune, insa, o con­fesiune (malgré tout) mizerabilista, ci un joc “la dublu”, in care doi barbati se pan­desc unul pe altul, avand ca miza o (re)cunoastere de sine din care nu lipsesc nici cruzimea, nici neprevazutul.

Daniel traieste dintr-o prima pe care i-a acordat-o fostul lui patron pentru a-i cum­pa­ra tacerea asupra unor secrete profe­sio­nale, iar, la varsta de 38 de ani, el isi vede realizata una dintre dorinte, daca nu chiar singura: sa traiasca nefacand nimic: “Urma siesta. O numeam mica mea sinu­cidere. E bine, in plina zi, in lipsa ori­carei nevoi de-a dormi, sa inchizi ochii, sa cazi in inconstienta, sa rupi firul timpului. (...) Timpul persista si-n somn, dar nu ca o linie continua si dreap­ta. Era un timp imperfect, coco­lo­sit, bizar, se incurca, se facea ghem”. (Exercitii de sinucidere care amintesc de ace­lea ale naratorului din Récit secret de Pierre Drieu la Rochelle). Aceasta lene existentiala isi are originea intr-o vi­ziu­ne asupra vietii in care nihilismul e sin­gu­ra atitudine filozofica acceptabila.

Ar fi simplu sa spunem ca eroii lui Ion Vianu, din Necredinciosul, sunt doar nar­ci­sisti: ei sunt astfel, dar dincolo de chipul vizibil, pe care-l scruteaza cu maxima si aproape exclusiva atentie, ei stiu foarte bine ca se ascunde si un “eu” nonavuabil. Tot din narcisism, nu-l neaga, ci incearca sa-l aduca mai aproape de constiinta.

Daniel e luat de Joseph drept “antidot al otravii”, adica al sedintelor acestuia la psih­analistul Dobro. Alcoolic si afemeiat, Joseph e “dublul” lui Daniel si-i va revela acestuia secretul “necredintei” adanc in­­fip­ta in natura fostului functionar de ban­­ca. Cu alte cuvinte, confesiunii platite, de pe divan, ii corespunde una “amicala”, care, gratie reactiei vii a lui Daniel, ras­cum­para indiferenta psihanalistului. Aces­ta, Dobro, are o imagine ambivalenta: pe de o parte, este sarjat, pentru ca “gro­haie”, in loc sa comenteze, se dovedeste la fel de obsedat de prostituate ca si pa­cien­tul sau, dar are si o enigmatica re­pli­ca, constand in cuvantul “rece”, pe care-l rosteste la un moment dat ca pe o sen­tinta sibilinica.

Joseph e un erou compus din cuvinte - cuvintele confesiunilor sale multiple, in care amintiri penibile din copilarie se amesteca cu istorii de Don Juan lipsit de panas. El bantuie in propria sa viata asa cum o fantoma bantuie casa in care ar vrea sa revina. Atunci cand i se pare ca e insufletit, in mod miraculos, de sen­timen­tul iubirii, e strafulgerat, aproape instan­ta­neu, de o senzatie de impietrire: ”Nimic din fericirea acelei clipe suspendate, par­ca vesnic, intre trecut si viitor nu mai ramasese in mine. Eram din nou arun­cat in vartejul tulbure al Timpului”. Neputinta de a sustine sentimentul iubirii, ca si cum acesta l-ar fi smuls de la pa­mant, catre o inaltime la care aerul tare l-a speriat de moarte si l-a retrimis vertiginos de unde a plecat, aceasta neputinta este dovada apartenentei la tagma incurabila a ratatilor, Don Juani nu lipsiti de un anu­mit rafinament, prea obositi existential toc­mai pentru ca nu au apetenta pentru via­­ta, dependenti de un drog oarecare, asemeni unora dintre personajele ace­lu­iasi Drieu la Rochelle (de exemplu, Bla­quans, din Blèche, sau Alain, din Le feu follet). Pentru a-si mai alunga temporar uratul existential, Joseph, ca si Daniel, se refugiaza in practicarea sexului fara obli­ga­tii. Doar o pata de culoare, in cel mai bun caz exotica, o reprezinta femeile din viata acestor doi barbati: Hélène, Fatima si Ingeborg.

Dar romanul lui Ion Vianu este cap­ti­vant mai ales gratie constructiei dialogului dintre Daniel si Joseph: confesiunea de pe divanul lui Dobro nu e descrisa direct, ci (re)vazuta prin ochii lui Joseph; avem, apoi, confesiunea facuta in fata lui Daniel. Disparitia lui Joseph si o confesiune care vine, de data asta, printr-o scrisoare. In fine, o sinucidere care nu e chiar ceea ce pare si o regasire, dupa ani, intre aceste doua fete ale aceluiasi tip. Ca intr-o par­ti­tura complexa, vocile lor se cauta si se gasesc, chiar daca se afla adesea pe in­ter­vale diferite. Hélène remarca, de altfel, cu invidie ca cei doi barbati alcatuiesc “un cuplu” si incearca, prin descantece, sa-l dezvrajeasca pe iubitul sau, Daniel. Este remarcabil acest joc intre “eu”-ri multiple, care ies la iveala din doua personaje “in oglinda”, ca si jocul cu secventele tempo­ra­le: naratorul sare de la un episod la al­tul, de peste ani, fara prea multa tranzitie, in acelasi scop de a urmari doar perso­na­jul bicefal Daniel-Joseph.

A doua reusita a romanului este, apoi, am­bivalenta temei “tradatorului”: nu doar Don Juan, etern cautator al libertatii mas­cu­line, ci si Iuda. Joseph este invitat de Fatima sa adere la Islam, ca sa se poata casatori cu ea. Desi, la inceput, accepta senin, pentru ca e ateu, Joseph va re­gre­ta convertirea in momentul in care ima­mul ii strecoara, machiavelic: “Dar sa stii un lucru, de acum s-a ispravit cu Isus, Fiul lui Dumnezeu”. Angoasa care-l va chi­nui e legata de amintirea unui episod din copilarie, in care se simtise vinovat de a-L fi tradat pe Isus, tacand intr-o impre­ju­rare. Faptul de a i se fi fortat mana il ne­mul­tumeste, de fapt, pe Joseph, atentatul la libertatea personala, intorcandu-ne, ast­­fel, la tema lui Don Juan.

Exista o anumita violenta in unghiul cu care naratorul taie, profund si rapid, in con­tururile portretelor pe care ni le pro­pune: ca intr-un thriller, viziunea cinica a aces­tuia atrage si provoaca recul, in ace­lasi timp, cititorului.

Este la indemana sa spunem ca alie­na­rea individului in societatea postmo­der­na ar fi perfect ilustrata in acest roman. Mai mult decat o privire amara asupra naturii umane, Necredinciosul lui Ion Vianu este o invitatie la scrutarea inti­mi­tatii fara complezente. Este un aver­tis­ment asupra “tradatorului” ascuns in aceasta intimitate si intruparea in logos a unui univers tulburator, dar nu mai putin coerent, plin de obsesii, dar si de dorinta de cunoastere.

In fine, romanul dezvaluie un rictus al na­ratorului, pe care orice traitor al mile­niu­lui al treilea il poate intelege, dar, ca si na­ra­tiunile kafkiene, nu lasa loc niciunei um­bre de speranta. Viziunea fostului psihia­tru Ion Vianu, actual romancier si eseist, e deci sumbra, nerecomandata optimis­ti­lor, dar si foarte interesanta. Un roman de tradus intr-o limba occidentala, in care s-ar potrivi “manusa” si prin tematica, si prin stil.