Confesiuni urgente

În volumul Trei etaje al tânărului scriitor israelian Eshkol Nevo (traducere de Ioana Pe­tridean, Humanitas, 2017) avem trei poveşti, fiecare provenind de la un alt etaj al aceleiaşi clădiri din Tel Aviv. Sunt trei confesiuni despre lucruri greu de măr­tu­risit, iar personajele din primele două po­veşti vor apărea sporadic în cea de a treia, făcând legătura între ele. Eroul sau eroina naratoare se destăinuie într-un moment de criză, care pare fatal. Frazele lor se ros­togolesc precum apele unui râu, iar ci­ti­torul e captat imediat.

Arno şi Ayelet o lasă pe fetiţa lor, Ofri, adesea în grija ve­ci^­ni­lor lor pensionari, Herman şi Rut. Într-o zi, Ofri rămâne sin­gură cu Herman, ajung într-o pădure, unde îi găseşte Arno, care simte că fetiţa lui a fost cumva abuzată de Her­man. Toate negările medicilor şi ale unui psiholog nu îl conving, ca pe soţia lui, că nu s-a întâmplat acolo ceva groaznic, în plus, fetiţa începe să se poarte ca şi cum ar fi fost abuzată, iar Herman e copleşit brusc de mai multe boli şi moare. Disperat să afle adevărul, Arno cedează avansurilor insistente ale nepoatei lui Herman, care-i promite că vor „intra“ împreună în căsuţa de e-mail a lui Rut, ca să afle ce scrie, pen­tru că Rut sigur ştie adevărul şi îşi pro­te­jează soţul. Dar adolescenta îl minte pe Ar­no, nu ştie parola e-mail-ului, în schimb obţine de la Arno actul sexual pe care şi-l dorea. Văzându-se respinsă apoi de aces­ta, îi spune că va dezvălui totul soţiei lui, chiar la înmormântarea lui Herman. Arno e pe cale să piardă tot şi îl întreabă pe prie­tenul în faţa căruia s-a confesat ce dez­nodământ găseşte poveştii lui.

După această primă incursiune în calvarul lui Arno, de la etajul superior aflăm po­vestea lui Hani, care îşi creşte mai mult sin­gură cei doi copii, pentru că soţul ei, Asaf, e plecat mereu din cauza serviciului. Hani îi scrie o lungă scrisoare prietenei ei din copilărie, Neta, aflată acum în Ame­ri­ca, îi aminteşte cum o liniştea cândva, când Hani se temea să nu înnebunească, şi cum e asaltată şi în prezent de această frică pentru că s-a trezit într-un carusel de fapte teribile. Eviatar, fratele lui Asaf, cu care acesta e de mult în conflict, să­vâr­şeşte o mare înşelătorie financiară, prin care îi lasă fără un ban pe mulţi oameni, minţindu-i, promiţându-le ipotetice câşti­guri dacă îi încredinţează economiile lor. Căutat de aceştia, ca şi de poliţie, el se as­cunde la Hani, când Asaf e plecat în străi­nătate. Hani îl ajută pe Eviatar, inclusiv cu bani, pentru că cedează farmecului unui bărbat care ştie să îi asculte frus­tră­rile şi temerile, ştie să îi dea impresia că o înţelege şi chiar că a visat mereu la ea, dinainte de mariajul ei cu Asaf. Copiii în­şişi sunt seduşi de carisma acestui escroc, în fond. Eviatar reuşeşte să fugă în Cipru, iar Hani rămâne terorizată că propriii ei copii îi vor spune tatălui lor că Eviatar a stat la ei câteva zile. Angoasele lui Hani se materializează în senzaţia că vede o buf­ni­ţă care o critică, din când în când. Dar da­că bufniţele se vor înmulţi? Hani e în­gro­zită că poate a pierdut contactul cu rea­litatea, mai ales după ce a făcut dragoste în mod imaginar cu Eviatar, alături de el, sub puterea vocii lui.

La ultimul etaj stă Devora, pen­sio­nară, fostă judecătoare, vă­du­vă. Ducând dorul soţului ei Mi­chael, tot judecător, ea înre­gis­trează pe banda unui robot tele­fonic un lung mesaj către acesta. Devora şi Michael au un fiu, pe Adar, care-i pă­răsise după ce constatase că Michael re­fu­ză să îl ajute să scape de consecinţele ju­ri­dice ale unui accident de maşină pe care îl provocase. Adar omorâse din culpă o fe­meie însărcinată, iar la proces nici măcar nu îşi cere scuze de la soţul acesteia. Michael, tatăl lui, îi strigase atunci că me­rită să putrezească la puşcărie, iar Devorei îi spusese că trebuie să aleagă între el şi fiul lor. Devora îşi alege soţul. Mai târziu re­gretă alegerea, dar şi-o înţelege. Cu so­ţul avea o relaţie de complicitate totală, în vreme ce fiul le scăpase amândurora din mână, fiind un adolescent cu mari pro­bleme. Hazardul face că Adar se că­să­to­reşte cu Esia, fiica unui fost agent al Mos­sad-ului, acum la pensie, care vrea să o găsească pe mama lui Adar, ca să aibă grijă de copilul abia născut al tinerilor. O duce pe Devora la cei doi, unde Adar îşi ignoră mama. Devora are însă puterea de a ieşi din spirala urii şi a nefericirii, într-un mod neaşteptat.

De ce romanul se citeşte cu su­fletul la gură? Pentru că Eshkol Nevo are curajul şi abilitatea de a pătrunde în intimitatea unor personaje, în neînţelegerile şi trădările din fortăreaţa lor de preţ, care este familia: „Fiecare familie este o pla­netă în sine, iar uneori e nevoie să te viziteze cineva de pe o altă planetă pen­tru a înţelege“. Pentru că tensiunea crea­tă de cele trei confesiuni e întreţinută mai bine decât într-un roman de suspans, există multă emoţie şi sinceritate în toate desfăşurările de secrete tulburătoare, în monologurile în care se învolburează gân­duri şi sentimente inavuabile.

Cum ajung toţi aceşti oameni în malaxorul unor situaţii care depăşesc capacitatea lor de a le preveni, la nişte mici prime sem­ne? Pentru că iraţionalul din viaţă e sur­prins de scriitor în mod admirabil: „... nu există oameni normali. Sau întâmplări normale. Există doar anumite lucruri pe care anumiţi oameni trebuie să le facă în anumite momente“.

Şi totuşi, conflictul dintre ceea ce se im­pu­ne ca fiind moral şi (in)capacitatea umană de a i se conforma e ilustrat în ca­zul De­vo­rei în mod optimist. Ea visează într-o noapte că urmează să îi fie amputat „su­pre­goul“. Intrigată de ciudăţenia cu­vân­tu­lui, identifică în el „Supra-Eul“ lui Freud, îşi comandă cărţile lui şi le citeşte. Şi nu e de acord cu teoria lui Freud despre Sine, Eu și Supra-Eu: „Cele trei paliere ale su­fletului nu se află în interiorul nos­tru! În niciun caz! Ele plutesc în aerul din­tre noi şi celălalt, în spaţiul dintre gurile noas­tre şi urechile celui căruia îi spunem povestea noastră. Iar dacă nu ai cui să i-o spui, povestea nu există“. În ce­le din urmă, Devora va învăţa, la 66 ani, o lecţie de viaţă veche de când lu­mea.

Trei etaje ne conduce în lumea ferecată a intimităţii unor personaje care, deşi şi-au rezolvat toa­te problemele materiale, mai au de lucru în privinţa celor sufleteşti. Iar interlocutorul tăcut, căruia se adresează vocea lor, devine de-a dreptul şters pen­tru că, de fapt, cei trei ni se adresează mai ales nouă, celor care citim.