Constiinta vie

Michel Deguy pare sa anunte catastrofa antropologica pe care o implica societatea de consum, cu tehnicitatea si reflexul ei narcisist. Situatia poeticului, a logosului - ca dispozitiv generic pentru intellectio - este privita drept revelator al acestui proces: o deplasare a statutului intelectualului de la activ la pasiv (asociat neputintei), o explozie a anacronismelor si a omonimiilor, care, impreuna, fac sistem; asadar, reductia (ad nauseam) la bunuri materiale si contabile.

In spatele formelor de pesimism pe care le declina filosofia critica a lui Michel Deguy, se afla mereu nelinistea unui ganditor pentru care "individul democratic" nu mai duce cu sine revolutii, utopii, culmi societale, dar risca la tot pasul sa fie anulat in fiinta si sensul sau cel mai profund. Este nelinistea unei constiinte vii.  (Luiza Palanciuc si Mihai Sora)

Impar

Ba nu, Citati!

 Este, oare, om pe lume mai cultivat decat Citati? Acest cititor nemaipomenit, minunat povestitor, raspunde ziaristului cu prilejul aparitiei, in Franta, a luminii noptii: "Nu cred ca anul 2000, ori cultura de masa, ori tehnica vor conduce la disparitia literaturii. Nu cred ca trebuie sa avem indoieli in privinta literaturii, ba chiar cred ca nici nu putem avea indoieli. Precum zeii, se mai odihneste si ea. Dar zeii nu mor niciodata. Iar literatura este dupa chipul si asemanarea lor".

 Ba nu, Citati! Zeii mor si ei... Zeii au murit, chiar daca nu inca pentru doua treimi din omenire; si chiar daca o mai tulbura inca pe cea dintai; si se reintorc "pentru totdeauna" sub modul cultural; de pilda, in cartofii prajiti de la Mc Donald’s. Puteti sa visati in continuare...

 Dati-mi voie sa mai citez: "Daca nu facem din moartea zeilor o mare renuntare si o izbanda vesnica asupra noastra, vom avea de platit aceasta pierdere" (Nietzsche). Iar noi tocmai platim. Citati recidiveaza: "Dezbaterile despre sfarsitul literaturii sunt dintre cele mai plicticoase si mai stupide care pot fi inchipuite. Nimic mai firesc decat ca persoane din planul doi, precum criticii, cineva ca mine, de pilda, sa existe. Dar literatura de creatie este, fara indoiala, mai rara. Starobinski este o persoana foarte inteligenta, dar din Starobinski nu s-a nascut cu adevarat nimic si nici din mine nu se naste nimic. Traim intr-o vreme a odihnei: trebuie sa acceptam ca literatura sa doarma si ea putin; caci si ea are ritmurile ei biologice".

Ba nu, Citati!

 Dezbaterea despre fine si finalitate in general si, cu deosebire, aceea despre finele literaturii (ori, daca preferati, despre mutatia ei) sunt interesante si, mai ales: capitale. "Lumea va lua sfarsit", spunea Baudelaire, la randu-i. Greu de inteles, dar aceasta este problema. Problema evenimentului. Cu alte cuvinte: a culturalului.

Trei cuvinte rusinoase

Coruptie

 Nu se bate toba decat despre coruptie. Adica ce? Coruptie inseamna coruperea virtutii. Si ce este virtutea?

 Virtutea este discernamantul analitic care face distinctia intre "inteligibili"; precum si dorinta de a construi reali care sa-i corespunda; rezolutia de a nu lasa discernabilul sa alunece in confuzie. Virtutea inseamna precizia taisului, dorinta de a desface, rezolutia de a conserva distinctul, de a opera, "la rigoare", noi si noi distinctii.

 Coruptia este amnezica. Ea inseamna uitarea unor asemenea decizii. Taisul se toceste; eroziunea incurca hotarele, dilueaza impartirile. Cenusiul se intinde. Virtutea este reamintirea abstractiei si a resortului acesteia. Vederile clare sunt vederi ale spiritului sau fictiuni. Virtutea inseamna distinctia (scuze, Bourdieu!). "Corupatorii tinerilor" (...quod corrupisset juventutem...) sunt dusmanii lui Socrate, nicidecum el.

Valoare

Se bate toba doar despre valoare? Adica ce?

 Valoarea merita. Intr-un naufragiu, ceva capata valoare, in iminenta propriului naufragiu. Un SOS raspandeste in lume cuvantul-sau-cel-de-pe-urma, "sublim". Valoare merita sa. Problema este, asadar: ce sunt acesti sa?

Dialog

 Nu se bate toba decat despre dialog. Dialogul ar opera transmutarea politicului in social, disimuland, in polisemia sa, diferenta dintre adunarea (politica) si situatia (sociala). Dar momentul numit dialog avand recurs, in orice chestiune umana, la dialog, presupune problema rezolvata. Or, ceea ce ar face dialogul posibil este tocmai intrebarea.

De la Socrate la Sartre

 Numai acel nimic-in-comun ne uneste. Ne identificam prin negatie; prin privarea (sustragerea efectiva, retragerea, retractarea: abdicarea) de orice predicat judecat "acelasi".

Operatia privativa a lui Socrate cauta trecerea (la celalalt ori spre celalalt) prin negatie: a sti ca nu stiu nimic. Vrea sa-i aduca intr-acolo si pe ceilalti. Chiar acolo. Daca ar marturisi-o, s-ar strange in acel loc.

 Acolo: in punctul in care, din care stiu ca nu stiu nimic. Singurul punct comun; punct "general" al uniunii noastre. Cel al unui a fi impreuna, asadar, sau com-unitate unde nimic particular nu ne-ar desparti. Este acest punct din care, absolut oricine, tu, eu se judeca golindu-se. Advenind in nulitate; nul si neavenit... sens comun... Trecere de la nu stiu nimic la sunt... nimic? Este punctul extrem, gamalia unui ac, in care, oricat de nul as fi, judec ca sunt nul. Ma cunosc. Stiu ca nu stiu nimic, si astfel sunt nimic - nimic altceva decat o fiinta in sunt (sum).

 Nu este o judecata morala care evalueaza calitatile si, cu modestie, se judeca si se stie "o fiinta care le valoreaza pe toate" (Sartre).

Dumnezeu facea diferenta intre noi: cei buni la dreapta, cei rai la stanga. Dar nu mai este judecata de apoi a lui Dumnezeu. Este judecata umanitatii asupra oamenilor.

 Intrebare: este acelasi punct "metafizic", cel al sensului-comun la Descartes, punctul nici-nici-nici, de la Sfantul Pavel (nici barbat, nici femeie, nici evreu, nici roman etc.), punctul nuditatii la Francisc din Assisi, cel din care iau cuvantul Sartre sau Genet ("oricare"...)?

 Este, oare, punctul acesta din care poemul poate fi citit: in afara umanitatii? Punctul din care vorbeste poetul cand, impartind umanitatea in doua, "cel care credea in ceruri / cel care nu credea", ocupa, asadar, un balcon terestru u-topic, nici intr-o parte, nici in cealalta, pentru care umanitatea se dis-junge, un-tot.

Mais non, Citati!, Trois gros mots, De Socrate à Sartre - fragmente din volumul Michel Deguy, L’impair, Tours, Éditions Farrago, 2000 (traducere in limba romana in pregatire la Editura Limes, colectia "Incipit")

*

Sensul vizitei

Constiinta

 Putem face ipoteza unei constiinte (husserliene) care nu vorbeste? Prelogica? Epigenetic, un stadiu intre psihismul animal prehominid si constiinta reflexiva, constiinta morala si estetica, cea care este uimita in fata lumii si exclama in fata frumosului, a binelui, a adevarului? O constiinta "intentionala" si, asadar, una a sinelui, dar inca nu prefilosofica, o constiinta "daltoniana", fara admiratie, nici oroare, fara e-valuare, anaxiologica, ca si cand ar putea sa fie (si ar fi fost) un fapt-de-a-fi-in lume, tetic si al sinelui, dar fara vreun raport fata de sens, fara la-ce-bun etc.

 Pe scurt, capabila de un suspans husserlian - épochê.

Nu ulterior, ci ca o faza "anterioara", faza desteptarii in cursul filogenezei...

A trai nu inseamna inca a exista.

Generatie

A trecut vremea ta, carcoteste generatia de azi spre cea de dinainte; iar cei inca si mai tineri catre ea: si vremea ta va trece.

Fiecare la rand, surade ea; acum este randul meu. Si nu-i mai raspunde nici macar celei pe care o scoate din prezent. La ora actuala, va veti fi trait traiul.

Presa precipita, cu biciul, rotatia.

Retragerea la care politica sociala constrange varsta anticipeaza iminenta sfarsitului, o arunca in insignifianta, eutanazie, inutilitatea inutila chiar intelepciunii.

Politic

Politicul; politica

 O ancheta intreaba: "Dupa dumneavoastra, replierea comunitara este mai degraba un pericol ori un mijloc de a se proteja impotriva rasismului si a discriminarilor?". Iar Le Monde (23 aprilie 2006) da rezultatele, adica 53%, 34%... si 13% "fara opinie".

 Problema anchetelor - dar este problema dintre politic si politica - este ca raspunsul adecvat ar putea fi: atat un pericol, cat si o protectie. Ambele, sa traiti! Adevarul se imparte. Politica este, asadar, un real care se imparte in contrarii, unul mai pozitiv decat altul, chiar daca fiecare este negativul altuia, si care cere sa fie, prin urmare, tratat simultan in contradictoriu.

 Pentru cazul de fata: a admite ca pentru "oameni" este, intr-adevar, vorba de a se recunoaste, de a se proteja, totalitati impotriva altor totalitati, si ca ceea ce se cheama comunitarism reprezinta, in acelasi timp, acest pericol multicultural care ameninta multiplu orice ansamblu de rang superior (da, "superior"; in gradarea unificarii, care este un bine, daca nu apare idolatrizata ca ipostaza; caci este un mijloc pentru, un elan spre, un bun mai general, deci evoluat, sub orizontul universalitatii); un pericol care ameninta sa franeze, sa condamne la regresiune orice miscare de "inaltare" (Baudelaire), orice "trans", din transcendenta, tranzitie, tranzactie, spre natiune (daca se doreste ca ea sa fie pastrata), federatie, Europa, ONU ("pacea").

 Dar politica, mereu unilaterala pentru ca ea consta in infruntarea paguboasa intre o optiune de stanga si o optiune de dreapta, fiecare neconsiderand lucrurile decat sub un aspect (si care se reduce repede la cel al realegerii proprii, ceea ce nu prezinta niciun interes), simplifica unilateral politicul, il devasteaza, il distruge. Observatorii au chiar o formula-porecla pentru a stigmatiza acest simplism: "politica politiciana".

Conscience, Génération, Politique - fragmente din volumul Michel Deguy, Le sens de la visite, Paris, Éditions Stock, 2006.

Selectie si traducere din limba franceza de Luiza Palanciuc si Mihai Sora