Conul Leonida... al lui Purcărete: un joc amar

Ce mi se pare că dă o notă inconfundabilă ul­timelor montări semnate Silviu Pur­că­rete este spiritul ludic sub care invariabil sunt articulate. Purcărete a ajuns la o vâr­stă artistică în care (îmi imaginez) con­si­deră că a spus tot ce avea de spus; că și-a etalat harul într-un mod care nu mai re­clamă noi probe și că singura plăcere pe care și-o mai poate oferi și la care ghiduș ne invită să-i fim părtași este Jocul. Fără să ignore și fără să arunce în derizoriu pre­textul de la care pleacă, fie el teatru sau proză, spectacolele lui mă fac să mă gân­desc la un lung șir de aplicații pe un ima­ginar cub al lui Rubik, în care niciodată nu se caută finalitatea, ci doar posibilități inedite de-a pune lucrurile în ordinea cea mai neașteptată. Nu m-am suspectat ni­cio­dată de aptitudini profetice, dar m-aș în­cumeta să mărturisesc că aștept cu spe­ranță și cu o nerăbdare bine temperată zi­ua în care Silviu Purcărete ne va invita la un festin teatral în care, de-a lungul unei săptămâni întregi, în fiecare seară, ne va oferi câte o nouă montare a unuia și ace­luiași pre-text. Până atunci, ca o even­tuală „încălzire“: Conul Leonida față cu reacțiunea...

Cea mai succintă „cronică“ a spec­tacolului: „O mai ia o dată de la capăt, pe invers“, s-a trans­mis după prima reprezentație prin „telefonul fără fir“ și nu cred că sunt mulți dintre cei care intră în sală care, la fel ca și mine, să nu fi aflat clou-ul montării. Dacă au venit numai pentru plăcerea de-a urmări recitalul de zile mari susținut de Mariana Mihuț și Vic­tor Rebengiuc, secondați convingător de Florentina Țilea, au toate motivele să fie pe deplin satisfăcuți. De regulă, su­per­la­tivul, când e de domeniul evidenței, nu re­clamă și argumente, așa că am să mă re­zum la a spune doar că mi se pare o șansă uriașă ca într-un peisaj cotropit de im­postură, de vulgaritate, de kitsch să mai poți vedea artiști de anvergura celor doi oficiind într-o ambianță scenică fabuloasă, ca acea creată de Dragoș Buhagiar, cola­bo­rator permanent și unul dintre cei mai inspirați ai lui Silviu Purcărete.

Dar cine vine doar pentru interpretare se mul­țumește cu puțin. Pentru că jocul la care ne invită Purcărete, dincolo de hazul care umple scena, este amar și plin de sensuri la care merită reflectat cu luare aminte. Ne-am obișnuit să vorbim despre autorul Scrisorii ca despre „Caragiale, con­temporanul nostru“ și fiecare reîn­tâl­nire cu scriitura lui ne induce un im­pla­cabil sentiment de încremenire în timp. Nu e vorba de capacitatea de vizionar a unui om care, în urmă cu mai bine de 100 de ani, a anticipat, a prefigurat lumea noas­tră - este proba felului în care, inapți să facem vreun efort de depășire, ne com­placem să rămânem veșnic blocați în lu­mea lui. Provocăm râsul? Da, suntem sim­patici. Omenirea merge mai departe și noi suntem veșnic de căruță? Treaba lor; sun­tem aici de 2.000 de ani și aici rămânem. A vorbi despre „modernitatea“, despre „ac­tualitatea“ lui Caragiale înseamnă a nu sesiza o evidență frapantă: nicio notă defi­nitorie a lumii lui, nicio tușă carac­te­rologică sau comportamentală a per­so­na­jelor lui nu trebuie adaptată timpului în care trăim. Nu avem ce retușa: am fost și am rămas așa cum ne-a văzut; secolul ca­re calendaristic ne desparte de România lui Caragiale nu a produs în trecerea lui nicio modificare semnificativă și nu a lăsat niciun rid în mentalul nostru colectiv. Da­că un om onest mai avea astăzi nevoie de o probă în plus pentru a se acomoda cu acest adevăr, spectacolul lui Purcărete i-l oferă în modul cel mai convingător.

Pe măsură ce înregistram cu maximă aten­ție fiecare replică, o întrebare care nu mi-a trecut până acum niciodată prin minte, la repetatele lecturi sau urmărind montări anterioare, devenea tot mai sâcâitoare: Efi­mița și Leonida sunt o pereche de oligo­freni? În pofida tuturor aparențelor, înclin să spun că nu: prea subtilul Caragiale nu s-ar fi pretat să aducă pe scenă și să-și ba­tă joc de doi oameni năpăstuiți de Dum­nezeu. În schimb, nu avea de ce să se dea în lături să ne prezinte în toată splen­doa­rea lor două persoane onorabile într-o fa­ză de completă depersonalizare, de trans­formare și de reducere ireversibilă într-un ecou al lumii în care trăiesc și pe care o percep invariabil prin prisma mesajelor pe care le primesc în paginile de gazetă. Di­mineața, primul lucru pe care îl fac este să parcurgă cu sfințenie Jurnalul și mo­mentelor de spaimă li se caută sensul ape­lând la același leac miraculos: Gazeta! Tră­iesc, respiră, sunt încrezători și plini de speranță sau speriați de moarte și gata să-și ia câmpii, în funcție de știrile pe ca­re le citesc în ziar. Mass-media sunt pen­tru ei periscopul și busola care le ghidează pașii. Au renunțat de mult să mai gân­dească singuri și, bucuroși că au descoperit firul de pai care să-i țină la suprafață în noroaiele vieții, nu s-ar mai despărți nici morți de el. În fiecare zi, o mână nevăzută le picură în minte și în suflet elixirul fe­ricirii pământești: știu tot, înțeleg tot, nu se încurcă în fața niciunei întrebări, toate au un sens. Nu poți să nu fi un om fericit când ți s-au spălat creierii!

Este rezultatul vivisecției pe care, într-o joacă, Silviu Purcărete o reușește în fața noastră. Cu ani în urmă, după ce am văzut Ri­chard al III-lea, cu Ștefan Ior­dache într-o creație antologică, am avut revelația că grație lui Purcărete pot să spun că știu ce înseamnă „teatrul politic“ și cum funcționează „marele mecanism“ de care ne vorbește Jan Kott. Cu Conul Leonida..., Purcărete reușește să dez­membreze până la cele mai fine articulații mașinăria infernală care se numește ma­nipulare. O face astăzi, când seară de sea­ră, încremenită ore în șir în fața tele­vizoarelor („gazeta“ electronică a zilelor noastre), o țară întreagă este hrănită cu ilu­­zia deșartă că află, știe și înțelege tot des­pre cei care i-au confiscat viața. Și pentru ca lucrurile să fie mai clare ca apa de iz­vor, „coperta“ spectacolului dă o su­ges­tivă mână de ajutor: îmbrăcați în ți­nută de seară, personajele spectacolului se pro­duc în postura inconfundabilă a unor ve­dete de talk-show.

În pofida aparențelor umanoide, Leonida și Efimița nu mai sunt altceva decât niște roboți care au fost de mult scutiți să-și mai poarte de grijă. Pentru că, nu-i așa?, „Republica este garanţiunea tuturor drep­turilor... Treaba statului, pentru ce-l avem pe el? Datoria lui e să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme“...

„O mai ia o dată de la capăt, pe invers?“ Nici vorbă. Zilele curg anodin una după al­ta, Efimița-Leonida, Leonida-Efimița: unul și același lucru, o mașinărie de serie ief­tină care va funcționa cât o mai țin bate­riile.

Dacă nu ne-o ajunge Apocalipsa. Am pieri nevinovați. //

Conul Leonida  faţă cu reacţiunea,

de Ion Luca Caragiale;

regia: Silviu Purcărete; scenografia: Dragoş Buhagiar; cu: Victor Rebengiuc,

Mariana Mihuţ,
Florentina Ţilea,

Cătălina Sima;

Teatrul Naţional Bucureşti