Conventia care delimiteazaTematica redefinirii

Teatrul independent a aparut in replica la cliseul ma­nierist rasfatat de lenevia expresiei/gandirii inclusiv. Mar­cata, inevitabil, de remanenta cenzurii. Stiati ca specta­cu­larul decembrie transmis in direct si fara ceata discre­tio­nara preconiza un comisar al culturii? Alternativa a in­­semnat dintru inceputuri o miscare turbionara de protest fata de starea de fapt.

Infiintat in 1994, Green Hours s-a impus in felul sau ca o miscare de pionierat. Sfidand o profitabila hibernare - soarta Nationalului bucurestean ramane exemplara pentru circumstantele favorizante infatigabililor opor­tu­nisti -, conjunctura nu-i era incurajatoare. Situatie care avea sa prolifereze totusi prin imprumut, daca nu mai comoda confiscare de proiecte originale in institutii de sine statatoare. Cu un distinguo: minima rezistenta isi ga­seste intotdeauna cate un subterfugiu incat ar fi o gre­seala sa o asimilam automat oricarei formule.

I-a fost pusa sub semnul intrebarii substanta insasi, luan­du-se diferenta specifica drept gen proxim. Ca­ra­gia­liada, atasata prin definitie oamenilor de casa noi si vechi, marota adevaratilor "endependenti", consta in stran­gerea randurilor sub aceeasi pulpana, sacrificandu-se pe altarul comun vegheat de eternul Pristanda. Cel cu numaratoarea steagurilor - la scoala, primarie, prefec­tu­ra, va amintiti -, curat ludic, ce mai... Curat murdar pe esi­chierul calculat de inconturnabilii arbitri ai gustului.

In sfarsit, dupa mirajul eliberarii de sub tutela par­ti­du­lui-stat, realitatea statului in stat da masura democratiei autohtone. Importanti regizori si directori de constiinta, "straini" in mentalitatea curenta, sunt victime privilegiate ale unei astfel de tranzitii. Repede indepartati de Capi­ta­la, ceea ce nu i-a impiedicat sa-si urmeze vocatia. Cazul regretatului Vlad Mugur, revenit dintr-un exil de peste doua decenii in Germania, unde si-a creat propria companie, pentru a restructura prafuitul Giulesti in mo­der­nul Odeon, talonat de bravi sindicalisti, convertiti uni­versitari, e de-a dreptul halucinant. Ignorandu-se ca tea­trul nu suporta vidul, desi exodul secund spre varii cen­tre culturale a augmentat geografia valorilor.

Alaturi de reputati regizori formand insule de interes pe clasicele scene bucurestene, Teatrul LUNI si alter­na­tiva in paradigma experimentului (lansand texte insolite, montari relevabile spiritului si sensibilitatii actuale, tineri actori ce-si regasesc, sub bagheta unui Dabija, Toci­les­cu, Cristian Juncu, Ana Margineanu..., adevarata perso­na­litate, alta decat in limita prestatiilor prin angajament permanent) nu a incetat sa-si exercite influenta be­ne­fica. Nici cand, decretata strategic de la centru, criza de public exprima in fond triumful ipocriziei. Multe, putine, acestea sunt "valorile noastre", multi, putini, acestia sunt contestatarii nostri - mai devreme sau mai tarziu un pa­riu castigat. Pentru ca sistemul se consolideaza, putem face abstractie de schimbarea liderilor. Curat tablou de familie.

Am incetat sa tratam la modul exclusivist un fenomen recent introdus in normalitatea perceptiei critice de catre un public care, impotriva prezumtiilor, isi cauta inca iden­ti­tatea. Cei care au asistat in plina vara la repetitiile cu public ale lui Andrei Serban (Lear, spectacol ce va inau­gura Festivalul Uniunii Teatrelor din Europa in noiem­brie, la Bucuresti), pot face diferenta. Unde incepe si unde se sfarseste experimentul!? O traducere a capo­do­pe­rei shakespeariene consonand spectatorului contem­po­ran, interprete in dubla distributie, angajand vedete ale teatrului gazda si actrite preluate din sfera under­ground, parte manierizate deja, extrase de sub crusta succesului de-a gata, intr-o montare monumentala de­spre care vom mai vorbi. Familiar al salilor mari, ca si al unor impresionante creatii de studio - Unchiul Vania de la T.M. Cluj ramane in aceasta propunere o reusita me­morabila -, Andrei Serban e printre rarii artisti de azi care au dislocat granitele asa-zis traditionale. Rafinat pre­cursor el insusi al avangardismului romanesc (prin spectacolul studentului, pe atunci in anul III Regie, Arden din Feversham de la Piatra Neamt impunand ac­tori precum Ion Fiscuteanu si Olga Bucataru, initiind ceea ce in albumul Calatoriile mele in teatru, Editura ICR, 2008, isi revendica retrospectiv punctul de pornire al "stilului meu fara stil"); privitorul de atunci putea citi nu doar metafora poetica, ci o istorie in plina desfa­su­rare.

Sigur ca da, emancipati, avem gale‚ festivaluri‚ en­tu­zias­tilor sponsori - ridicati in slavi. Acelasi sef de or­ches­tra da tonul. Avem actori sub lumina proiectoarelor. Mai sunt si culisele cu protagonistii lor‚ parte figuranti rebeli de circumstanta‚ care pun la cale marea reprezentatie. Si pare-se ca toata lumea scrie teatru, de vreme ce pana si secretariatele literare‚ excedate‚ s-au repliat in zona mondena a protocolului. Departe de arhivele pra­fuite, daca mai exista cumva‚ departe de obligatia de a raspunde intr-un fel sau altul macar formal conform fisei postului‚ oportunitatile sustin efortul.

Intr-o economie de piata spre care tot ambitionam prin apele tulburi ale tranzitiei fara tel lectura e fa­cul­ta­tiva‚ selectiv desigur si "cu dedicatie". Nu v-am reco­man­da Colonia ingerilor de Stefan Caraman, montata la Teatrul Mic, decat daca doriti sa vedeti interpreti ono­ra­bili in roluri inexplicabil grotesti. Una dintre ofertele ali­men­tate de pretentii metaforice si numele dramaturgului‚ inclus intr-o ierarhie consolidata a comediantilor de suc­ces. Gratie (si) vedetelor cap de afis lasate sa zburde in voie, daca orice ar face au public asigurat. Apare pe afi­se sfarsitul lumii reprezentat recent intr-o importanta in­sti­tutie bucuresteana, dupa un scriitor disparut prematur si devenit port-drapel in tara de origine. Numai ca, tra­dusa, piesa public(it)ata e mai degraba prozastica, greu incadrabila vreunui gen, jucata inert de tineri talentati care au uitat parca sa-si coordoneze mainile. Criza va­lo­rilor se globalizeaza, profitabila autodeclaratilor purtatori de cuvant; imbraca deopotriva formele poeticului, lim­ba­jul marginal (o moda epuizata deja) e o constanta, vrand-nevrand, ce ne angajeaza.

Altfel, marele maestru al combinatiunilor reintra in ac­tua­litate: nu exista text, nu exista decor, nu exista actori, iata ceva nemaivazut. Ceilalti autori sunt stersi din ca­tastif.

Sistemul functioneaza imprescriptibil‚ precis si ana­po­da. De prisos sa te intrebi atunci de ce un teatru inde­pen­dent e decretat mai independent decat celalalt‚ de ce productiile unuia "unde fumatul e interzis" sunt ofi­cia­li­zate, spre deosebire de vecinul sau "unde se si con­suma". Si‚ ca o splendida ironie‚ e inutil sa te intrebi cine iese mai castigat din aceasta artificiala confruntare, daca trecem peste revolta orgoliilor de moment. Suntem inca sub spectrul provincialismului - desi "provincia" nu e redevabila doar prin calitatea relatiilor‚ minate de in­te­re­se‚ ci in egala masura prin putinatatea ofertei. La care se adauga numele textelor majestuos laureate‚ publicate pe la vreo editura cu un singur redactor‚ totodata co­rec­tor si posibil lector - principiul legaturilor de familie in arta afacerilor. Un (alt) model ce depaseste imaginatia, unitar tiparite, jucate asemenea.

Nu vom osteni in schimb sa apreciem bunele intentii asa cum se prezinta obstinat pe scenele noastre. Desi nu le lipsesc nicicand sustinatorii de pe margine‚ simpli fani sau lideri de grup. Incurajati‚ acestia‚ sa impuna o di­rectie ori, cu o sintagma de galantar festivalier si avan­gar­da depeizata: cele mai noi tendinte in dramaturgie‚ scenografie‚ regie etc. "Motto de atelier‚ varianta «fara fron­tiere»‚ exportata de medicii francezi curand dupa '89, devenita pe loc panaceu universal." Oricum, suna frumos daca privim peste umar spre oferta bu­le­var­die­ra in floare - atasabila poate cititoarelor derivatului Elles‚ cu titlu de exemplu -‚ confirmand nesperat re­zis­tenta sloganelor la real. Ca sa nu mai vorbim de con­tradictia in termeni a formelor fara fond care au subminat de-a lungul ultimelor decenii insasi fibra organismului social, pus la "incercare" intr-un experiment de masa‚ de unde rasar inca mladitele viitorului. Asa se face ca‚ dupa o perioada de antrenament a extazului autohton‚ se nas­te olimpian "noul teatru nou" pana la alte coman­da­men­te, iar mult trambitatul "acum" aluneca modest intr-o nota de subsol. Concurenta continua... Chiar daca pre­mian­tii se cam repeta.

Orice apropiere de realitate e pur intamplatoare, de unde si solidaritatea de breasla, liber acceptata.