Coriolan Babeți şi geniul lagunei

Coriolan Babeți este un intelectual împlinit. În confortabilul său exil, nu-l simt nici încrâncenat, nici revendicativ, nici resentimentar, nici frustrat. E, prin urmare, un om fundamental bun, adânc știutor, care a salvat, la zenitul vieții și al carierei sale, tot ce oferise și tot ce i se dăruise mai bun. Sunt convins că va continua să fie bântuit de geniul fericit al lagunei exemplare și trag nădejde ca scrierile sale să primească, măcar în școlile noastre de artă, sigiliul palid al clasicității.

Așa cum Veneția și-a dăruit în Massimo Cacciari primarul filozof al unei Republici ideale, tot astfel l-am vedea și pe Coriolan Babeți înveșmântat în togă bănățeană, ca prim edil al Timișoarei: ora­șul eclectic, solar, sybarit și totodată harnic din care criticul, istoricul de artă și eseistul cu prenume clasic și-a construit întâiul tipar uman. Firește că asemenea fantezii sunt, la noi, in­ter­zise!

Coriolan Babeți se înscrie – valoric, nu neapărat cro­nologic – în generația Ra­du Bogdan, Victor Ieronim Stoichiță, An­drei Pleșu, Dan Hăulică, Anca Oroveanu, Daniel Barbu, Andrei Cornea (cel de în­ceput), Alexandra Titu: critici pentru care arta explică întregul semnificant al con­di­ției umane. Oameni care din tinerețe au practicat studiul celor mai semnificative școli occidentale de exegeză modernă, per­sonalități care au survolat cosmopolit ris­cul provincializării, creatori care – uniți cu multiplele lor „umbre“ (în sens jun­g­ian) - au cultivat cu egală devoțiune spiritul fron­tierei, gustul secretului și inspirația sno­bismului. Chiar dacă îi amintesc aici îm­preună, ei n-au format o școală cu fir­mă recunoscută, ci mai curând o familie spirituală fertilă, care s-a întâlnit cu ar­hi­tecții, literații, filozofii și esteticienii pen­tru a salva, în România comunistă, me­mo­ria artei înalte, concertul european al epo­cilor și geniilor, pe scurt: memoria ro­mâ­nească a imaginarului occidental. Chiar da­că s-au ocupat de arta românească ve­che și nouă, chiar dacă au cunoscut în pro­funzime și versantul bizantin al tradițiilor noastre, aceste personalități au rămas vec­tori ai europenității în vremuri dure, când o atare opțiune părea (când nu era de-a dreptul) eroică. Iată pâlcul prestigios din care se desprinde Coriolan Babeți. O face plin de amenitate, fără orgolii luciferice, bân­tuit de o tristețe pe care permanentul său surâs invitant s-a deprins de mult să o mascheze cu eleganță. E un om al con­vivialității symposionice, dar și un solitar impenitent. Combinația optimă pentru o operă de gestație lentă, cu mature în­tru­chipări zenitale: așa aș defini luxuoasa tri­logie Ateleriele de arte Veneția & New York, apărută în 2015 la Editura Curtea Ve­che.

Formal, triologia are un prim volum pivotal, de insolită comparație între Veneția și New York (emporii mon­diale, arhetipuri ale plă­mâ­nului acvatic) și alte două de cronici artistice legate de bienale, expoziții co­lec­tive sau de autor, mari eve­nimente intelectuale: totul are însă coerența minții au­torului. Nu contează registrul (sistematic sau antologic) – rezultatul degajă același aer de interconexiune secretă, de țesătură uni­versal descifrabilă. Ar fi nerușinată am­biția eventuală de a rezuma aici aceste mii de pagini mereu punctate de fotografii alb-negru deosebit de grăitoare. Mă bu­cură faptul că autorul le-a adunat în vo­lum, salvându-le de la uitare și, mai mult, punându-le în vitrina memorială a lumii noastre decadente, bolnave de estetism și retorică alexandrină.

Îl știam pe Coriolan Babeți – pe care l-am cunoscut ca adjunct al lui Andrei Pleșu, la Ministerul Culturii, în 1990 – mai ales prin petulanta lui prezență de manager cul­tural: am avut, ca diplomat, fericirea de a-l surprinde în exercițiul atribuțiilor sale de director al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din la­gună, dar și în insula Manhattan, unde ofi­cia ca director al ICR New York. În ambele posturi, Coriolan Babeți avea o frenezie ju­bilatorie absorbantă și iradiantă. Știa me­reu ceva nou, rupea arhivele și tălpile pan­tofilor în delirul spiralat, bulimic, al unor căutări și scufundări arheologice fără ca­păt. În veselia lui de amfitrion perfect de­licat, mereu disponibil, palpitau mici note anxioase: părea să se teamă că nu va reuși să învețe totul despre orașele sale sce­no­grafiate existențial ca oaze, labirinturi, gol­gote și sinaiuri. L-am înțeles, pentru că fă­ceam și eu parte, mai modest, din această stirpe a călătorilor prin spații imaginare: o seminție hăituită de melancolii și fan­tasme, chinuită de nostalgii obscure și as­pirații epopteice.

Avalanșa de cărți publicate de Coriolan Babeți în ultimii ani, de când s-a instalat în SUA, la New York, în Long Island, ne arată că acest savant efervescent a fost me­reu și un salahor al scrisului: teoria sa ca­pitală, despre Democrație ca religie a Ze­i­ței Mame, subîntinde critica de artă și mai toate gesturile hermeneutice. Rămâne for­midabil elanul scriitoricesc, care amin­teș­te, prin precizia gramajului, de Sten­d­hal și, prin filigranul ideatic, de Proust... Poa­te că multă lume îl știe pe Coriolan Ba­beți descins din sterilitatea sublimă, în orice sens prețioasă, de care dăduse dovadă ine­galabilul animator cultural Dan Hăulică. Iată însă că trilogia veneto-newyorkeză, dublată de trilogia „bănățeană“ (Atelierele de arte Timișoara, Triade/Brumar) con­tu­rează o ditamai opera, de proporții pe ca­re puțini le-ar fi anticipat. Avem la în­demână cea mai vibrantă enciclopedie a gân­dirii plastice românești din 1970 și pâ­nă astăzi: grupările, corifeii, curentele doc­trinare, manifestele estetice, influențele în­crucișate și uneori retroactive, relația cu sistemul comunist (castrator) – iată par­chetul cu intarsii pe care dansează si­lueta bonom rafinată a lui Coriolan Babeți. Nu prea a fost receptat în afara lumii ar­tistice profesioniste. Presupun chiar că su­perioritatea lui un pic deconcertată și de­concertantă a iritat feluritele mediocrități cu care s-a încrucișat pe traseu. Ah, ve­chea și mereu repetabila istorie! Etern va­labila silă valahă față de excepția care pro­filează critic apatia gregară a majorității... Să nu cedăm însă acestor aporii au­toh­tone. Coriolan Babeți este un intelectual împlinit. În confortabilul său exil, nu-l simt nici încrâncenat, nici revendicativ, nici resentimentar, nici frustrat. E, prin ur­mare, un om fundamental bun, adânc știu­tor, care a salvat, la zenitul vieții și al ca­ri­erei sale, tot ce oferise și tot ce i se dăruise mai bun. Sunt convins că va con­tinua să fie bântuit de geniul fericit al la­gunei exemplare și trag nădejde ca scrie­rile sale să primească, măcar în școlile noastre de artă, sigiliul palid al cla­si­ci­tății.