Pe aceeași temă
Nimeni nu s-ar fi gândit că Jocul de-a vacanţa se joacă cel mai bine, în 2009, într-un birou, un spaţiu larg şi neutru, la fel oriunde în lume, cu lambriuri, scaune ergonomice, cu laptopuri, xerox, mochetă, neoane şi tavan fals. Nimeni în afară de Radu Afrim, un regizor cu un nonconformism clarificat.
„Dar nu voi accepta cu niciun preţ (chiar cu riscul de a nu fi deloc jucat) să-i dau rolul lui Toni (n.r., Toni Bulandra). Ar strica totul“, nota în jurnalul său, sub data de 5 iunie 1936, Mihail Sebastian. Ce-ar fi scris acelaşi Sebastian dacă ar fi aflat că, peste timp, un regizor (ne)firesc de liber urma să-i ia textul fetiş – Jocul de-a vacanţa, să aleagă o trupă de cinci actori ai Teatrului Municipal din Baia Mare şi să realizeze un nou spectacol, de data asta nu despre o vilă Weber, o adorabilă pensiune undeva în mijlocul naturii, ci despre o corporaţie, poate o Weber Corporation, unde personajele sale devin profesionişti în costum?
Prezentat sub egida Festivalului Comediei Româneşti (ediţia a VII-a, 6-13 mai), Jocul de-a vacanţa a fost singurul spectacol programat cu două reprezentaţii succesive şi găzduit de Teatrul Odeon. Adept, în general, al spaţiului black-box, spectacolele lui Afrim sunt o continuă paradă de personaje care îşi trăiesc distrugerea cu senzualitate, făcând din spectator un voyeurist cu pretenţii de partener angajat. Acesta este şi motivul pentru care publicul lui Afrim este unul fidel, urmărindu-i toate jocurile şi învestindu-l cu încredere, permiţându-i libertatea de a experimenta.
Radu Afrim a încetat să fie un „tânăr regizor“, „un regizor controversat“ sau un „artist nonconformist“. El este (şi) toate astea, dar mai este şi o altfel de lectură scenică, cu actori conectaţi la personaje dimensionate speculativ, dar nu mai puţin adevărate, posibile. Cine a inventat pentru prima dată termenul „afrimizare“ a înţeles poate primul că nu defineşte o modă trecătoare, ci un curent care va încerca şi cerceta fiecare scenă accesibilă românească.
Jocul de-a vacanţa al lui Sebastian, şi după Afrim, nu respectă textul şi nici nu respectă identitatea originară a personajelor. Bogoiu e un tip chel, dar nu de 50 de ani. Doamna Vintilă e Madam, un bărbat la costum al cărui mare secret e că în sufletul său stresat de corporatist e o „ea“. Jaff, corigentul la mate, e băiatul care livrează pizza, îmbrăcat în veveriţă. Corina e o viespe frigidă de office, iar Ştefan e tânărul teribil al fiecărui birou – tipul ăla drăguţ, talentat, deştept şi supraturat la locul de muncă.
Corporaţia care-i uneşte pe toţi nu are nimic în comun cu locul minunat din Munţii Ardealului, la câţiva kilometri de Gheorghieni, unde Sebastian îşi ridicase imaginar Vila Weber. Corporaţia lui Afrim e nouă, dar e un office modern, neutru, ca toate clădirile din sticlă şi beton. În această colivie de lux, realitatea invadează pe toate undele: telefon (toţi vorbesc în microfoanele minuscule ale echipamentelor auxiliare telefonului mobil), fax, Internet. Zgomotul e asurzitor şi imposibil. E genul de zi despre care te întreabă şi te testează toate testele psihologice ale lumii corporatiste: Sunteţi rezistent la stres? Lucraţi bine sub presiune? Ştefan e primul care bifează căsuţa cu „NU“. Scoate pistolul şi îşi sechestrează colegii şi pe băiatul care venise să livreze pizza. Liftul este blocat cu cifru, iar cei cinci se văd nevoiţi să accepte situaţia de a nu mai putea pleca şi de a fi rupţi de lume. Iar a fi rupt de lume în secolul XXI este o frustrare cu mult mai mare decât ceea ce trebuie să fi simţit personajele născute din realitatea anului 1936.
Pauza pe care şi-o doreşte şi impune Ştefan este la Afrim un moment fals. În realitate, cei cinci nu vor pleca niciodată dintre pereţii biroului, biroul devenind şi destinaţie de concediu imaginar. Astfel, corporaţia devine posesoarea unor birouri gen casă-serviciu-vacanţă, idealul oricărui angajator care doreşte să-şi vadă angajaţii lucrând nonstop. Numai că, odată vacanţa începută, personajele îşi asumă noua destinaţie. Spaţiul devine redecorat cu clasicele ghivece cu ficuşi şi alte plante tropicale, iar costumele gri sunt înlocuite de ţinute de vară: costum de baie, pantaloni scurţi, tricouri, rochii.
Noile dimensiuni procurate personajelor prin replici tăiate şi inserţii muzicale ating limita posibilului, îngroşând o tuşă grotescă, în graduri diferite. Actorii: Matei Rotaru (Ştefan Valeriu), Ionuţ Mateescu (Bogoiu), Ion Codrea (Madam Vintilă), Gabriela Del Pupo (Corina) şi Lucian Rus (Jeff) gravitează în cercul textului interbelic cu o energie irezistibilă, aproape contagioasă – marca spectacolelor semnate Afrim. Poate acesta este secretul toleranţei publicului, care îi rabdă regizorului orice încercare, orice direcţie, orice viziune.
După noile reguli pentru Jocul de-a vacanţa, corporaţia Afrim-Sebastian poate fi listată la bursă, fiind suficient de profitabilă pentru a atrage potenţiali investitori: public interesat de riscante pariuri artistice, dar care sfârşesc în marja de siguranţă a ecuaţiei pierdere-profit. Afrim este un CEO profesionist care îşi duce fiecare „afacere“ în zona sigură a rentabilităţii artistice. Iată un motiv în plus de a investi timp şi bani în tot ceea ce Radu Afrim pune în scenă. Cel puţin pentru moment!//
// După o serie de texte contemporane, Afrim a luat în serios un text de 73 de ani, scris de un dramaturg din poziţia de amorez ratat.
Cât de credibilă este instalaţia Sebastian-Afrim? E ca şi cum ai face dintr-o noptieră Biedermeier suportul pentru un Red-Bull şi laptopul cu conexiune mobilă la Internet; adică interesant şi neaşteptat de complex.
