Pe aceeași temă
Unde?
Despre ce vorbeste, de fapt, filmul lui Cristian Mungiu 4 luni, 3 saptamani si 2 zile? Dupa decernarea premiului Palme d’Or, regizorul declara într-un interviu ca filmul nu este unul despre Romania în mod special, ci unul despre oameni, despre felul lor de a fi si de a se comporta. Unde? În ce tara mai poti întalni astfel de rudimente ale demnitatii umane si ale aspiratiilor individuale, decat în spatiul atomizat si încremenit al ceausismului tarziu? Într-o topografie uzuala, strada este calea de acces între doua puncte ale unui oras. Nu si în Romania prabusita, a anului 1987, în care subterana exterioara, cu gropile, mizeria si întunericul ei, se întalnea cu cea interioara, minata de reflexe strambe, spaime ancestrale si instincte primare deviate. În minimul îndreptar al dialogului interuman, adresarea presupune însiruirea logica a unor propozitiuni, însotita de privirea dreapta si reciproca a partenerilor. Nu si în Romania decazuta, unde cei carora li se adreseaza cuvantul, surzi la argumente si orbi la realitati elementare, mormaie constructii semantice aberante, ce tradeaza obsesii personale obscure ori ascund interese materiale meschine. Fonatia nu dezvaluie si întampina, ci ascunde si escamoteaza, azvarlind spre "interlocutor", aidoma unei cartite înfricosate, bulgari informi de rationalitate, amestecati cu saliva defulatorie. În orice abecedar universal al dragostei juvenile stau la loc de frunte cuplul, tandretea si asumarea actului erotic. Nu si în Romania nevertebrata, unde libidoul capata, pe de-o parte, statut de fronda subversiva, iar pe de alta, rang de lege fundamentala în programul autist-megaloman de crestere a indicelui demografic national. În ce alta tara lichidul spermatic putea deveni, atat de raspicat si reiterat, subiect al preocuparilor imediate, obiect al angoasei sociale, norma ideologica stringenta si, totodata, blestemul oricaror relatii esuate? Raspunsul la aceasta întrebare îl da însusi Cristian Mungiu, care, empatic si subtil, întredeschide usa spre o veritabila anticamera a ororii romanesti.
Un homicid cu trei autori
Întregul uragan este declansat de o ovulatie mascata, cauzatoare a unei fecundari nedorite. Cel mai elementar si firesc principiu germinativ devine, în acea lume, un dans al demonilor aducatori de regres, singuratate si moarte. Gravida este o studenta frumoasa si naiva, pe numele ei Gabita (Laura Vasiliu). Tatal copilului de 4 luni, 3 saptamani si 2 zile ar putea fi oricine, dar nu-si va dezvalui niciodata identitatea. El ramane doar o ipoteza biologica, lipsita de relevanta în aceasta ecuatie a disolutiei. Gabita stie un singur lucru: copilul pe care îl poarta în pantec nu e decat o simpla excrescenta, o aglomerare celulara în expansiune, de care ea trebuie sa scape cat mai repede. Ce nu stie ea este motivul exact al deciziei. Ca sa folosesc o parafraza dupa o caracterizare celebra, daca ea stie, nu stie ca stie, iar daca ea nu stie, nu stie ca nu stie. Si asta o face mai vulnerabila decat orice fiinta neajutorata. Este bolovanul legat de piciorul ei, dar, în acelasi timp, si alibiul ei salvator. Co-autorii acestui complot de homicid sunt alte doua vietuitoare, care se vor lasa antrenate în actiunea cu efect de urgie eschatologica: colega de camera a Gabitei, Otilia (Anamaria Marinca), si "expertul" în avorturi, Bebe (Vlad Ivanov).
Otilia (unul dintre cele mai complexe si mai atasante personaje feminine ale filmului romanesc de la începuturi si pana azi) preia întreaga raspundere a actului ilicit, nu din vreun înalt sentiment de prietenie, ci pentru ca ea este un om funciarmente bun si atent, caruia pur si simplu îi pasa de cei din jur. Otilia e dinamica, stie ce vrea, nu asteapta, si de aici îi vine puterea. De aceea, promisiunea de a o scoate din încurcatura pe neajutorata Gabita trebuie, neîntarziat, dusa la bun sfarsit. Din acelasi motiv nu refuza nici invitatia prietenului ei, Adi, de a sarbatori împreuna, acasa la el, ziua de nastere a mamei lui, desi e constienta ca orele care urmeaza sunt doldora de riscuri, emotii si incertitudini. Cu Adi, Otilia îsi împarte viata, mai mult din obisnuinta decat din dragoste, între zilele cenusii ale unei studentii "cuminti" si echilibrate si noptile de "echilibristica" sexuala, cand ejacularea ante portas nu reprezinta doar masura virtuozitatii supreme în practicarea orgasmului prin corespondenta si, totodata, proba unei tarii de caracter sui-generis, ci si o minima conditie a neutralizarii, în absenta oricaror altor contraceptive, a lichidului seminal, aducator de copii si alte "belele".
"Domnul" Bebe, a carui banala identitate se rezuma la o haina de piele si o uzata servieta-diplomat, "îsi castiga o paine", ajutand tinerele fete, traitoare prin caminele patriei, contra cost, sa "rezolve" situatia neplacuta a unei maternitati repudiate. Îndemanarea, rapiditatea si "curatenia" actului îndeplinit sunt atuul sau, care-l recomanda drept un specialist reputat. Atata doar ca el are niste reguli precise, dupa care se calauzeste: discretia si tariful fix. Cum indicatiile lui nu au fost întru totul respectate, "domnul" Bebe îsi exprima fatis nemultumirea, trecand, cu uimitoare usurinta, de la domoala persuasiune la agresiunea verbala rau prevestitoare. Tehnica folosita de el se regaseste în manualul de folosinta al oricarui tortionar de profesie: alternarea blandetii cu ferocitatea, a intimidarii cu amenintarea si, mai presus de orice, inculcarea sentimentului de vinovatie, care duce, fara gres, la rezultatul scontat. Odata înfranta si ultima rezistenta, victima ajunge sa constientizeze faptul ca doar el, tortionarul, o mai poate izbavi.
Plata se face în natura
Drept urmare, Bebe e stapan pe situatie. Nonsalant si lipsit de orice scrupul, solicita plata anticipata, în natura, într-o ordine care, lui, îi este absolut indiferenta. Voind sa scape cat mai repede din acest carusel al umilintelor, Otilia se ofera, prima, într-un gest hotarat, lipsit de orice ambiguitate si de inutila pudoare. Felul în care "domnul" Bebe, înainte de a o pangari pe Otilia, îsi scoate pantofii din picioare, cu naturaletea casnica a unui functionar iesit la pensie, este absolut antologic. Gabita se supune, si ea, ritualului maculatoriu, într-un act mecanic al sacrificiului asumat. Acceptarea acestei înjosiri va lasa urme de nevindecat, nu atat în viata Gabitei, care este victima perfecta, cat, mai ales, în cea a Otiliei, a carei higiena sufleteasca va fi cu mult mai greu de recuperat decat cea corporala, exersata asiduu, furibund, în cada de baie a camerei de hotel, dupa consumarea actului de viol acceptat. Apoi, "domnul" Bebe, satisfacut si constiincios, trece la treaba. Acum are de facut proba înaltului sau "profesionalism". Sub privirile îngrozite, dar si rupte de curiozitate, ale celor doua fete, Bebe îsi face de lucru cu partile cele mai intime ale Gabitei (introduce, putin cate putin, un tub de cauciuc, prin care urmeaza sa infiltreze serul fiziologic, declansator al spasmelor expulzatoare ale uterului). Dezgolita si sidefie, Gabita se lasa în voia monstrului cu manusi aseptice, care o ia în posesie si o cotrobaie meticulos. Carnalitatea Gabitei se estompeaza brusc, în vreme ce întreaga algezie este transferata uimitor spre spectatorul ravasit de emotie. Rasucirea si înaintarea tubului ard maruntaiele privitorului, precum o limba de foc apocaliptic. La plecare, Bebe, grijuliu si omenos, da sfaturi "postoperatorii" pacientei si, lucru cel mai important, interzice cu strictete îngroparea ulterioara a phoetusului avortat. " Atentie! Trebuie aruncat la ghena de gunoi, de la ultimul etaj al unui bloc de zece etaje", spune el.
O elipsa cu suspans de Psycho
Daca, omeneste, plecarea Otiliei de langa Gabita "întubata" îsi afla cu greu justificarea, dramaturgic, absenta ei, pe perioada cat viziteaza familia lui Adi, este un exemplu de potentare maxima a încarcaturii emotionale. Nevazutul, închipuitul capata aici valente plastice, hiperbolice nebanuite, precum escaladarea fara regula si interdictie a materialului "brut" din care sunt facute visele: cu cat "formele" sunt mai diforme si mai acaparante, cu atat par mai firesti, mai legitime si mai congruente. Cu cat participarea fizica, dar absenta, a Otiliei, la masa aniversara din familia lui Adi se prelungeste mai mult, cu atat descreste interesul ei pentru cele vazute, dar prinde contur, vertiginos, în mintea ei (si a spectatorului), un întreg sir de ipoteze catastrofice si inevitabile. Un bun prilej pentru o ancadratura neasteptata, oferita de operatorul Oleg Mutu: în locul unui plan subiectiv, al deriziunii umane si al vidului interior, oferit de participantii la festinul lui Multi ani traiasca!, de trei ori si de la capat, care ar fi justificat "mutenia" Otiliei, ni se propune o inversare a imaginii, în care îi vedem pe cei ce se agita sub nasul Otiliei, dar nici nu-i vedem, aidoma Otiliei, pentru ca ei sunt dincolo de limita de cadru, pe care se straduiesc, din cand în cand, dar fara prea mare succes, sa-l penetreze. Vocile din "off" si doar varful degetelor sau al nasului cate unui invitat sau al vreunei rude sunt exact ceea ce Otilia doreste sa ignore. Si, în tot acest timp, noi o privim, într-un lung plan fix, plin de nuantate expresii, pe Otilia, care, la randul ei, priveste fara sa vada. Remarcabil efect vizual! Cinema pur sange!
Pe ghena, la vale
Întoarsa, mai tarziu, de la sarbatorirea mamei lui Adi, Otilia o va regasi pe Gabita, în patul hotelului, confuza, contrariata, dar eliberata. Si va mai gasi ceva: pe pardoseala baii, înfasurat într-un prosop ieftin, plin de sange, micul ghemotoc de carne, copilul-avorton, caruia i se vad pleoapele, i se disting nasul si gura, fruntea, manutele sunt ascunse, dar picioarele?, o fi fetita sau baiat?, e o bucata din trupul Gabitei, asa arata un copil?, asa ar arata si copilul meu?, eu ce as face cu copilul meu?, eu însa nu prea raman gravida, dar daca, începand din seara asta, aglomerarea celulara în expansiune, zigotul infam, nascut din sperma "domnului" Bebe si din ovulul oferit de mine, ar porni asaltul decisiv asupra trupului meu? Un prim-plan al Otiliei, într-o secventa memorabila, coplesitoare, de o intuitie si finete ale actritei Anamaria Marinca, cum rar s-au mai vazut în "marele" cinema.
Coborarea în infern înseamna pentru Otilia nu doar debarasarea de ghemotocul de carne, ci si modul în care o face, exact cum îi indicase "expertul" în avorturi. Urmarita de aparatul de filmat, ca un caine gata sa-i sara în spinare, Otilia alearga catre nicaieri, cu o moarte în geanta si alta în suflet. Atunci cand de sus, de la etajul 10, "pachetul" o ia la vale pe ghena de gunoi a blocului, precum o varza stricata, spectatorul, înmarmurit, întelege ca Otilia se decide sa faca acest gest inacceptabil ca si cum ar vrea sa se lepede de un cosmar, în care palpaie imaginea unei Romanii pierdute, în afara iubirii si a comunicarii, unde traiesc oameni pierduti, în timpuri pierdute. O Romanie moarta si însangerata.
Cu 4-3-2, Cristian Mungiu ne ofera o lectie de cinema. O sarbatoare!
