Pe aceeași temă
Nimeni nu suportă să fie criticat
Nimeni nu suportă critica. Nici artiștii, nici criticii de artă. Orice perspectivă diferită, rezervată sau direct acuzatoare este înțeleasă ca atac la persoană.
Artistul este intangibil. Criticul nu poate fi criticat.
Și pe mine m-a durut burta cu ani în urmă când un tânăr critic a debutat în revista 22 cu un text în care eu și Lia Perjovschi eram făcuți arșice. Îndrăznisem să curatoriem un proiect expozițional asumat didactic, or, prin 1996, artiștii nu aveau voie (cine eram noi să învățăm publicul istoria artei?). Am rămas cu multă zgură intelectuală și de-abia acum, după 20 de ani, mi-a trecut și am înțeles alt punct de vedere.
Motive și piese lipsă
Nu avem o scenă de artă funcțională. Lipsesc piese de bază, instituții, bugete, cercetări pe verticală și orizontală. Artiștii au așteptat prea mult pentru o retrospectivă. Criticii au așteptat prea mult să o critice. Elita intelectuală nu a depășit Dali, iar publicul general e hipnotizat cu Festivalul luminii. Cele mai rezonabile muzee de artă din țară își opresc expunerile la Baba-Bernea. De când cronicile de artă nu mai lansează și nu mai îngroapă cariere, critica de artă e irelevantă. Lumea se plictisește până și la tweet-uri. Revistele de artă apar de două ori pe an. Cooltura la TVR e săptămânală și a fost tăiată la jumătate. Atât avem: 20 de minute.
Discuția s-a mutat online și s-a dus în lifestyle și industrii creative. În co-work.
Cea mai importantă platformă de discuție despre arta vizuală este Radio România Cultural.
Erwin
Erwin Kessler articulează în scris ceea ce alții șoptesc pe la colțuri. Și reușește să enerveze pe toată lumea. Dar scrie. Hei-hei, de câte ori nu am rugat frumos alți critici și teoreticieni să scrie perspective diferite? Dar n-a scris nimeni. Nici eu. Și acum regret că n-am apucat să zic ceva când Daniel Knorr era ironizat ca supa Knorr... Între timp, artistul a participat la Documenta și are solo la Kunsthalle Basel, iar (ca să preiau stilul) ironizatorul a rămas să facă retrospective pe holuri la ArCub.
Dar critica lui (exagerată, uneori exactă, bășcălioasă, dar citibilă) este necesară. Mai ales pentru instituția ascunsă după zid...
MNAC
De când l-a înființat Adrian Năstase în Palatul Parlamentului eu și Lia n-am pus piciorul acolo. Și n-am să vizitez sau să colaborez cu acest muzeu până când va rămâne departe izolat în cea mai grotescă clădire din lume (și atât timp cât face expoziții pentru ca publicul să-și facă hi-hi-hi selfiuri cu Ceaușescu).
Acest mare și urât Kunsthalle care refuză de la înființare o expoziție permanentă ar avea în fapt o misiune copleșitoare (achiziții, o istorie a artei naționale și mondiale cunoscută publicului larg, salvarea lucrărilor care se distrug în momentul în care citiți aceste rânduri, restaurarea digitală a artei video, recuperarea unor lucrări germinale ale anilor ’60-’70 vândute cam toate în Occident, export de expoziții retrospective și antologii pe decade la Pompidou sau Tate, cărți de teorie, cataloage raisonée ma-ma mia).
Anii ’60-’70 (Olos, Bitzan, Wanda) și anii ’80 (Pervolovici, Rasovszky, Kiraly) mi se par linii de analiză interesante. Eu aș fi ales (și) alți artiști și mai ales alte artiste... (am aflat din cercetarea de la CNSAS a Mădălinei Brașoveanu cum colegii mei maghiari de la Oradea au avut carierele frânte din cauza amestecului Securității... Or, cine trebuie să facă reparațiile istorice dacă nu muzeul „național“?)
Ce nu-i OK e open call-ul care umple un muzeu care-și are pe ștatul de plată propriii curatori. Dar asta este altă discuție.
Ion Bitzan
Ion a fost vecin de atelier cu noi vreo 20 de ani. Venea la toate prezentările de artist pe care le făceam. Lucra neobosit toată ziua și seara târziu când pleca ne bătea la ușă să ne spună: „Fericiților, eu trebuie să plec acasă...“. I-a zis odată Liei: „mie mi-au înlocuit icoana din colțul casei cu Stalin“.
Alanna Heiss, care a fondat PS 1 New York, a întrebat de Bitzan, căruia îi făcuse în anii ’70 o expoziție personală bine primită de critică (presupun că lucrările cumpărate atunci sunt acum în colecția MoMA, care a înghițit PS 1). Dacă Bitzan rămânea în America, alta ar fi fost biografia lui...
Cea mai importantă retrospectivă i-o face însă fiica lui, Irina, care postează zilnic pe Facebook ce diapozitv a mai copiat, ce gravură a mai descoperit în ce colecție, ce articol de ziar din 1985 a mai scanat... sau întreabă dacă știe cineva ceva despre desenul X din seria Y... E o expoziție-în-timp, la care publicul participă direct și care amestecă interesant cronologia liniară și de multe ori restrictivă a operei unui artist.
Lia spune că Bibliotecile lui Ion Bitzan sunt butaforii, make believe-uri. Burghezia pe care n-a avut-o...
A decoda Doctor Jekyll-ul și Mister Hyde-ul din creația unui artist prins în cleștii dictaturii e o întreprindere fină ca o operație pe creier. Muzeul și societatea noastră nu au încă bisturiul cu laser pentru asta. Noi suntem la epoca decapitarea cu secure.
Wanda
Fără Wanda Mihuleac, House Party nu ar fi fost posibil...
Gigi
Criticul folosește Gigi ironic. Restul lumii, cu amiciție și admirație potolită. Nu țin minte ca Rasovszky să fi vrut să ocupe locul cuiva. Este, paradoxal, un artist vizual zgomotos și discret în același timp. Nu am să uit emisiunile despre artă contemporană pe care le făcea pe TV, unde solariza interviurile și zăngănea imaginea... mereu curios și mereu iscoditor... ce vremuri...
Muzeul (celălalt)
Erwin Kessler este directorul unui muzeu de artă privat care se va deschide în curând. Din cauza asta punctele lui de vedere sunt critic vulnerabile.
Dar este bine că MARe va face concurență MNAC și (sper) îl va ambiționa. (Ce e, domne, cu acronimele astea? Numai în culturi cu probeme de încredere se fac referințele astea de mărime, uite MAXXI și MACRO Roma.)
Local Global
Când, după Revoluție, am ieșit prima dată în Occident, arta anilor ’50-’60-’70-’80 și ’90 ne-a lovit dintr-o dată. Bum!
De unde vrem să privim
Arta contemporană este o piață de miliarde și o unealtă a neoliberalismului extrem... iahturi și bienale, milioane de lire sterline pentru picturi care aduc cu alte picturi de milioane de lire.
Arta contemporană este un teritoriu extraordinar de cercetare, conceptual, activist și rebel care poate acomoda creativ orice alt domeniu.
Concluzie
Dacă ești criticat, exiști. MNAC are mari probleme. Critica de artă nu înseamnă bulane la stomac. Putem discuta în contradictoriu?
P.S. Salonul de proiecte nu e hipsteresc. E unul dintre puținele spații de artă contemporană cu public (nu ca muzeele), care produce și exportă proiecte (nu ca muzeele), care editează cataloage serioase și groase (nu ca muzeele) și care debutează sau sprijină poziții noi de la noi și de aiurea (nu ca muzeele).
Vezi și Sandwich, rețeaua tranzit.ro, MAGMA, Art Encounters, Fabrica de Pensule, RAFT, IDEA, White Cuib, Camera K’ARTE, B5 Studio, Anticamera și câte or mai fi... //
